C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Despre egalitatea de șanse fair. Scurte comentarii

now-fairCe ar trebui să ne îngrijoreze mai mult în legătură cu viaţa pe care o avem sau ce ar trebui să constituie priorităţi publice ţine poate în aceeaşi măsură de idealurile sociale în care credem cât şi de realităţile practice în care ne situăm. Ele nu sunt independente sau separate de oameni şi interesele lor, propunerile atât într-o direcţie cât şi în cealaltă aparţinând în mod nediscriminator, formal şi legitim, oricăruia dintre ei. Idealul social, însă, la care visez eu este posibil să nu fie acelaşi cu cel la care visezi tu, după cum, deloc imposibil, realitatea mea poate fi total diferită de a ta. Totodată orice individ, mai mult sau mai puţin conştient, se confruntă cu acelaşi adevăr transcendental sau cu aceeaşi limită regretabilă a propriei condiţii: nu le poţi avea pe toate, spune I.Berlin, iar motivul este conceptual, nu empiric, sau, păstrând în continuare acelaşi registru realist, este „imposibil să realizăm simultan şi continuu toate bunurile sociale şi politice” (Nozick, ASU, p. 355). Alegerea şi uneori chiar tranşarea sau sacrificarea unor opţiuni şi valori reprezintă însăşi condiţia de posibilitate a unei vieţi individuale şi publice coerente.

Mutatis mutandis, a deveni tributarul şi purtătorul permanent conştient al limitelor propriei condiţii înseamnă nu doar să renunţi la anumite valori, ci să ieşi din sfera umanului, cu alte cuvinte să anulezi cu bună ştiinţă o dimensiune ontologică fundamentală, anume aceea de a fi şi de a te manifesta liber oricare ar fi consecinţele acestei poziţionări existenţiale. A fi ghidat întotdeauna doar de ceea ce este posibil, a dori întotdeauna doar ceea ce este raţional, a legitima întotdeauna doar ceea ce este sau anumite stări de fapte, poate să traseze simptomatologia unui comportament profund adaptat sau pragmatic însă nu neapărat şi pe aceea a unui comportament liber, riscul ca tot ce ţine de posibil, raţional, natural, empiric sau convenţional să fie manipulabil, fiind nu doar unul obiectiv, ci major. Ca atare, parafrazându-l din nou pe Berlin, a nu fi tentat de imposibil, a te mişca într-un mediu fără asperităţi, evitând efortul de a urmări finalităţi incompatibile, înseamnă fără doar şi poate a trăi într-o „iluzie coerentă”. În plus, a o livra oamenilor drept ideal nu înseamnă pragmatism, ci spălare de creiere.

Prin urmare, de ce ne preocupă anumite lucruri în dauna altor lucruri şi de ce independent de preocuparea noastră unele dintre ele au valoare sau trebuie să aibă valoare sunt întrebări fundamentale care nu pot avea un răspuns facil sau uni-nivelar. Trăim într-o lume în care formal vorbind, orice problemă individuală contează, iar dacă este frecvent întâlnită oricât de indezirabilă sau inoportună sau scandaloasă ea poate deveni prioritară în agenda publică. Ca atare, nu neapărat pe bună dreptate, anvergura sau importanţa unor probleme (e.g. mobilitatea socială), de cele mai multe ori, nu este dată de natura problemei, ci de numărul persoanelor (presupus) afectate de respectiva problemă. Problema socială, deci nu pare să conteze mai puţin, iar rezolvarea ei nu este lipsită nici de dileme morale, nici de efecte nedorite. S-ar putea spune, poate destul de întemeiat, că nu trăim în cea mai bună dintre lumile posibile, ba mai mult se poate spune cu destulă certitudine că lumea este mai degrabă nedreaptă decât dreaptă, oricâte precauţii şi-ar lua oamenii prin diversele lor sisteme de reguli şi metareguli (i.e. principii sau reguli pentru reguli). Însă a considera că făcând aceasta reprezintă mai degrabă o întărire a nedreptăţii sociale decât un indicator al înaintării spre dreptate este nu doar provocator, ci şi lipsit de temei.

Astfel, întrebarea „Care este valoarea egalităţii de şanse (chiar şi a celei fair) într-o societate nedreaptă?”, destul de pertinentă, poate în ordinea evidenţierii unor inerente disensiuni cu privire la ceea ce este realmente valoros sau nu într-o societate (cel puţin în termeni de alegeri concrete sau priorităţi ale politicilor publice), sau în cea a identificării unor posibile capcane pe care le poate genera acceptarea unor principii de reglementare a nedreptăţilor într-o societate, mai degrabă nedreaptă (de ex. faptul că. EFS poate fi gândit ca mod de a plafona sau „chestiona” venituri), prin răspunsul primit la ea în articolul elaborat de Anca Gheauş, poate să devină ea însăși o capcană prin tipul de reducționism pe care îl propune. Cred, ca şi autoarea articolului, că lumea în care trăim are probleme serioase de dreptate socială și că ele nu pot fi ignorate, însă a le aborda într-un orizont preponderent funcţionalist sau instrumental înseamnă să pierzi nu doar miza concepţiei rawlsiene a egalităţii șanselor fair ci, la limită, să legitimezi, chiar dacă neintenţionat, acţiuni de nedreptate socială.

Dacă este să ne preocupe rezolvarea acestor probleme cred că trebuie să ținem cont, cum consideră Rawls, pe de o parte, de conceptul de dreptate pe care îl folosim iar, pe de altă parte, de o concepție a dreptății compatibilă cu acesta. Astfel, dacă conceptul de dreptate avut în vedere se referă la un „echilibru între pretenţii mai degrabă conflictuale”, atunci concepția de dreptate se va referi la un set de principii prin intermediul cărora stabilim consideraţiile relevante cu privire la ce poate determina acel echilibru (Rawls, TJ, p.10).

Concepţia respectivă nu este una exhaustivă (una care să înglobeze principii pentru toate virtuţile posibile ale structurii instituţionale, pentru că ar fi vorba de un ideal social şi nu de o concepţie specifică), ci una care precizează rolul principiilor in atribuirea de drepturi şi obligaţii şi care stabileşte condiţii de posibilitate ale unei împărţiri adecvate a avantajelor sociale (Rawls, TJ, p.10). Asta nu înseamnă că dreptatea propusă este de tip distributiv – cât îi revine fiecăruia sau cine este îndreptățit la cât din proprietate – ci mai degrabă „virtutea unui stat bine organizat preocupat de toate aspectele bunăstării sale etice”.

Plecând de aici, a considera că unul dintre principii este EFS nu înseamnă decât să consideri că unul dintre testele dreptăţii/nedreptăţii sau echilibrului între pretenţii individuale conflictuale, dar la fel de legitime, este şi prin intermediul egalităţii de şanse fair. Efectul sau constrângerea exercitată de EFS asupra instituţiilor dintr-o societate, operaţional sau funcţional vorbind, este normativă.

În aceste condiţii, orice pretenţie legată de funcţionalitate implică, pe de o parte, acţiuni de investigare a nedreptăţii iar, pe de altă parte, feedback instituţional – indivizii sesizează (posibil, orice individ), instituţiile răspund (necesar, pentru orice individ). Pentru a satisface minimal această cerinţă normativă este suficient ca indivizii să sesizeze acte de nedreptate, iar instituţiile să răspundă. Asta nu înseamnă că o vor face întotdeauna (există constrângeri de alte tipuri), sau că sesizările şi răspunsurile vor fi neconflictuale (că se va obţine întotdeauna ceea ce se urmăreşte). Nivelul de dreptate socială dintr-o societate este dat de frecvenţa, rapiditatea, coerenţa şi gradul de unanimitate sau de incluziune a răspunsului (feedback-ului) instituţional. Totodată, feedback-ul  presupune un orizont de aşteptare: egalitatea şanselor fair nu implică satisfacerea tuturor pretenţiilor, chiar dacă presupunem legitimitatea fiecăreia. Însă dincolo de un răspuns sau altul, principiul egalităţii de şanse stabileşte nu doar un cadru pentru ceea ce unii numesc utopia socială, ci indică prin intermediul acestui cadru care sunt limitele şi dilemele funcţionalităţii instituţiilor în orizontul dreptăţii sociale. Astfel, odată luat în calcul dezideratul de funcţionalitate, în parametrii EFS, nu mai poţi considera o lume funcţional dreaptă nici numai in vitro sau virtual (prin imaginarea unor lumi drepte şi a unor priorităţi în ordinea egalității), nici numai a priori (prin identificarea unor precondiţii logice pentru împiedicarea sau preîntâmpinarea unor acte de discriminare) existând pentru ambele direcţii mari şanse de ratare a realizării dreptăţii.

Asta nu revine la a spune decât că orice problemă de dreptate socială sau politică, potrivit concepţiei EFS, pentru a avea sens trebuie să fie conectată la realităţi practice (anvergura ei creşte cu atât mai mult cu cât acestea sunt marcate de o pluralitate de doctrine morale, religioase, filosofice, incompatibile şi rezonabile) dar nu trebuie nici să fie derivată şi nici să reprezinte exclusiv vreo parte a vreunei realităţi (sau a vreunei doctrine comprehensive). Constrângerea normativă asupra instituţiilor are şi un temei logic: nu poţi să negi sau să excluzi din calculul social nici o realitate, la limită ar însemna să excluzi sau să negi oameni, ceea ce ar fi în profundă contradicţie cu concepţia EFS şi ar face imposibil dezideratul dreptăţii sociale.

Spunem, plecând de la aceste constrângeri, că o societate este nedreaptă, nu pentru că indivizii constitutivi ei sunt nedreptăţiţi unii în raport cu ceilalţi (societatea nedreaptă nu deţine exclusivitatea situaţiilor nedrepte), ci pentru că schimbarea situaţiilor de nedreptate nu face obiectul concret al societăţii nedrepte. Ca atare, realizarea dreptăţii într-o societate nedreaptă nu are pierderi la nivel de dezirabilitate sau speranţă a dreptăţii, ci la nivel de operaţionalitate, dat fiind că este circumstanţială şi arbitrară (depinde de oportunitate, status, relaţii, influenţă, putere, bani etc.). Este ceea ce de altfel susţine şi autoarea articolului. Însă acest lucru se întâmplă concret, tocmai pentru că „operaţionalul” nu este ghidat normativ şi logic de EFS, ci de inegalitate. Această stare de fapt regretabilă sau indezirabilă, frecventă de altfel, nu arată că egalitatea de şanse nu ar fi necesară, ci din contră. De altfel, nu întâmplător, deşi poate să fie paradoxal tocmai în societatea nedreaptă se utilizează cel mai frecvent retorica eliminării nedreptăţii, a eliminării corupţiei, a respectării drepturilor individuale, chiar dacă practic nu se întâmplă decât accidental sau arbitrar. Putem considera, fără îndoială că egalitatea de şanse fair nu are condiţii propice de manifestare în societatea nedreaptă, că acolo unde se discută mult pe această temă este şi multă ipocrizie sau demagogie, însă a considera că nu este necesară înseamnă nu numai a accepta diversele forme de nedreptate, ci şi a le legitima.

Probabil de aceea înţelegem de ce egalitatea de şanse este, în termenii lui Gray, un bun intrinsec (i.e.un bun cu externalitate pozitivă întotdeauna) sau un drept individual, indiferent dacă acesta este sau nu activat sau catalizat de instituţii în societate.

În plus, a spune că o societate nedreaptă nu presupune, prin definiţie (i.e. formal sau logic) egalitate de şanse şi deci nu are nevoie, pentru a fi cum este, de EFS, nu înseamnă că, material sau concret vorbind,  indivizii societăţii nedrepte nu au şi nu se confruntă cu probleme legate de egalitate (deşi minimalizată, mentalitatea egalităţii măcar în faţa legii, nu este anihilată) –, ar însemna la limită ca nici unul dintre indivizii locuitori ai societăţii nedrepte să nu fie nedreptăţit şi să nu sufere de pe urma nedreptăţii ceea ce este nu doar improbabil, dar şi fals. Ne-am confrunta totodată cu un paradox: în societatea nedreaptă nu există nedreptate.

Mutatis mutandis, a spune că o societate dreaptă ea în calcul (presupune) egalitatea de şanse nu înseamnă că toţi cetăţenii de facto vor fi la fel de egal îndreptăţiţi sau că nici unul nu va fi defavorizat în raport cu altul. Societatea se consideră a fi dreaptă tocmai pentru că indivizii nedreptăţiţi îşi pot oricând, formal vorbind, remedia starea de defavorizat,  independent de circumstanţele particulare în care sunt prinşi aceştia. Faptul că EFS nu este suficientă nu o face mai puţin necesară pentru realizarea dreptăţii într-o societate. Asta nu înseamnă decât că dezideratul de dreptate socială prin EFS este complex, că depinde de mult mai multe lucruri decât putem crede la o primă analiză

Principiul egalităţii şanselor fair nu este furnizor de rezultate sau soluţii, ci stabileşte doar că independent de numărul problemelor pe care le au indivizii, soluţionarea unora fie ele individuale sau colective nu trebuie să creeze altora, probleme individuale sau colective. Este un principiu normativ nu efectiv, deci nu împiedică de facto acţiuni sau rezultate nedrepte ci de iure, adică reglementează şi creează condiţii pentru rectificare a unor acţiuni nedrepte. Faptul că putem judeca sau instrumentaliza de facto cazuri de corupţie precum ar fi ocuparea ilicită a unor funcţii/profesii etc., câştigul pe seama altora sau diversele forme de discriminare este o consecinţă efectivă a operaţionalităţii normative a principiului egalităţii de şanse.

Trebuie făcută precizarea că nici argumentele şi situaţiile prezentate în articol, în pofida a ceea ce crede autoarea, nu susţin că EFS nu ar fi necesar ci, mai curând, că EFS nu este suficient. A arată insuficienţa înseamnă a arăta, folosind argumentele autoarei, că nu  se poate stabili o relaţie de tip cauză-efect sau nomic între ceea ce se presupune a fi obţinut odată presupusă egalitatea de şanse şi ceea ce se obţine în realitate. Această distanţă arată limitele funcţionalităţii sau operaţionalităţii principiilor asupra instituţiilor, însă prin identificarea limitelor nu le faci mai puţin necesare în ordine funcţională: fiindcă tocmai prin intermediul lor stabileşti disfuncţionalitatea instituţiilor.

Astfel, acolo unde autoarea spune „EFS nu este necesar” cred că corect este „EFS nu e suficient pentru a evita lipsa de valoare socialǎ care rezultǎ din faptul cǎ indivizi incompetenţi aterizeazǎ în profesii în care le pot face rǎu altora”, şi la fel, „EFS nu este suficient fiindcă nu contribuie la creşterea avantajului tuturor, “astfel de societǎţi tinzând sǎ aibǎ mecanisme care pun talentul în slujba unei minoritǎţi avantajate”, etc.

A presupune că ceva ce nu este suficient nu este nici necesar, ar însemna în acest caz să confunzi valoarea egalităţii cu modalităţi sau condiţii de exercitare a egalităţii (Berlin). A avea dificultăţi în a stabili condiţii de exercitare a egalităţii nu înseamnă a diminua valoarea egalităţii, altfel ar însemna să presupui diferenţe nu doar între societăţi (drepte sau nedrepte), ci şi între oameni prin intermediul a ceea ce cred că este drept sau nedrept, ceea ce este nu numai riscant ci şi periculos.

Mai mult, a presupune că egalitatea de şanse fair  într-o societate nedreaptă nu are ncio valoare şi deci nu este necesară doar pe temeiul că egalitatea de şanse într-o astfel de societate nu este funcţională sau nu va avea niciodată eficacitatea scontată (i.e. fie pentru că nu evită apariţia unor situaţii de nedreptate, indezirabile, avantajarea disproporţionată a unora sau ocuparea unor poziţii sociale necuvenite, fie pentru că nu contribuie la o creştere a utilităţii sociale) înseamnă să asumi fără temei:

–          fie că societatea nedreaptă este un dat (ceva nu doar inevitabil, dar şi imposibil de remediat prin intermediul principiilor, oricare ar fi ele, spre exemplu EFS);

–          fie că şansele indivizilor sunt incontrolabile şi deci imposibil de gestionat eficace (chiar dacă ai principiul egalităţii şanselor fair);

–          fie că dacă nu se întrunesc condiţii de a remedia sau schimba reguli mai bine nu le schimbi,

Prin urmare, EFS, alături de alte principii, este necesară, chiar dacă rezultatele nu vor fi niciodată cele aşteptate pentru că stabileşte, în termenii lui Rawls cel puţin două lucruri:

– 1. „cum ar trebui să fie regulile/instituţiile” dacă este să fie date într-o societate ca a noastră (populată de oameni, nu de sfinţi sau de bestii, cum ar spune Aristotel, la fel de egali şi de inegali în acelaşi timp, şi limitată în resurse), şi

– 2. „cum ar trebui gândită o problemă de dreptate” .

Cât despre dimensiunea meritocratică a EFS şi aici cred că trebuie făcute o serie de observaţii. Dacă avem în intenţie păstrarea spiritului propunerii rawlsiene şi a justificării din spatele ei, raţiunea pentru care cei mai dezavantajaţi ar beneficia de pe urmele celor mai înstăriţi nu este întemeiată pe o logică a meritocraţiei, ci mai degrabă pe una a prudenţei, care minimizează probabilitatea ca anumite conflicte să distrugă poziţii considerate stabile şi indestructibile, cum ar fi de exemplu poziţia celor mai avantajaţi. Fără îndoială, Rawls nu susţine că o compensare a celor mai săraci va genera creşteri ale echităţii pe motiv că săracii au vreun merit în a fi săraci, şi ca atare ei ar avea nevoie de ajutor. Logica care stă ca bază a argumentului este cea a păstrării unui echilibru, cei slabi primesc ceva pentru a-şi remedia condiţia, cei bogaţi dau ceva pentru a-şi păstra poziţia pe care chiar dacă o evaluează pozitiv şi beneficiază de pe urma ei maximal nu reprezintă exclusiv un merit sau o contribuţie personală, ci şi a celorlalţi, inclusiv a celor mai săraci. Diminuarea diferenţelor, ca problemă, nu trebuie să fie în aceste condiţii, preocuparea doar a celor afectaţi negativ ci şi a celor afectaţi pozitiv, ei putând pierde mai mult de pe urma dezechilibrelor sociale. EFS, din acest punct de vedere, garantează un echilibru minim  – deşi nu toţi pot beneficia la fel (egalitate cantitativă), fiecare poate să beneficieze cu ceva (egalitate calitativă). Opţiunea pentru EFS, este totodată pragmatică sau raţională, fiind într-un fel opţiunea pentru cea mai bună lume posibilă unde există inegalităţi şi unde competiţiile, în general, nu sunt fair.

Autor: Doina Patrunsu

Sursa: Argumente si fapte

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss