C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Despre chiulangiii cabotini

paradisul-fiscal-al-greilor-din-politica-42081-1Motto: „Vrând să fie peste tot, nu-s nicăieri” (Baltasar Gracián, Criticonul) Baltasar ne avertizează că atunci când „toanei i se alătură încăpăţânarea, fac casă bună şi de nezdrunciant cu prostia”. Dorinţa de a înşela, de a chiuli în virtutea lui „merge şi aşa”, reprezintă un fenomen instituţional pe care România nu-l va putea vindeca nu pentru că soluţiile lipsesc, ci pentru că acestea nu sunt trecute pe deplin în instrumentarul salvator al celor care pot interveni rapid. Efortul de a discredita prin minciună şi calomnie reprezintă avangarda folosită de un chiulangiu al vieţii în traseul său direct şi ferm către a deveni un cabotin. Adesea, un astfel de personaj este lipsit de imaginaţie, încalcă sistematic legea, suspectează până şi familia, dar ştie să ungă mecanismul corupt al puterii.

Nu vrea o funcţie prea înaltă, nici nu ar putea să acceadă la ea. Vrea o funcţie la nivel mediu, care să-i confere avantaje materiale şi mai ales iluzia că este un mic dictator.

Chiulangiul devine cabotin numai atunci când i se cere adaptarea la schimbare. Societatea este un organsim viu şi cere schimbare pentru a evolua. Cei care au obligaţia morală să intervină pentru a structura această schimbare nu sunt mulţi într-o singură generaţie, însă aceia care frânează efortul preferă să sacrifice binele majorităţii în favoarea cofortului lor de a nu face mai nimic.

Uneori, pentru început, pare să le reuşească. Îşi formează un sistem informativ din slujnicuţe zeloase care fac cafele şi trag cu urechea; promovează oameni de aceeaşi factură ca să nu aibă surprize şi încearcă din răsputeri să marginalizeze sau să elimine orice subordonat care doreşte să inoveze sistemul sau să respecte în interiorul sistemului Legea.

Este adesea uşor incult şi într-atât de orgolios încât, în paranoia sa, se simte permanent persecutat, copiat, plagiat. Deşi în spatele acestor acuzaţii nu stau nici faptele de care amintesc, nici opera presupusă a fi plagiată. Nefiind aşadar nici una şi nici alta, chiulangiul cabotin se retrage în sintagma „se răzbună pe mine pentru că este invidios”. De necrezut unde te poate duce fantezia!

Deşi nu face şi nu a făcut nimic, fiind lipsit de substanţă, vede în orice formă de schimbare şi adaptare la nou un act de răzbunare asupra obişnuinţei de a chiuli şi de a falsa în relaţiile cu ceilalţi.

Ei trăiesc aşa cum vorbesc. Prin fals şi minciună. Impostorul intelectual nu se poate revolta deoarece ficţiunea din capul lui o ia drept realitate şi ar fi aberant să se revolte pentru că este convins că o duce bine. Altfel tot mitul schizofrenic s-ar prăbuşi. Preferă să moară în mitul lui umil decât să devină revoltat, preferând mizeria în care se scaldă.

Întotdeauna anumiţi oameni au avut slăbiciunea de a demonstra că sunt inteligenţi sau intelectuali în ciuda evidenţei care îi arătau drept mărginiţi, vanitoşi. Pentru a umple golul de inteligenţă nativ, ei vor să se acopere cu un certificat oficial. Impostura lor urma să primească o adeverinţă. Înseriată şi ştampilată.
Aceşti veleitari agresivi se regăsesc în societatea românească, în ministere, instituţii publice şi institute culturale.

România poate fi salvată numai prin reprofesionalizare. Reprofesionalizarea înseamnă muncă susţinută în algoritmi de timp, 8 ore pe zi cel putin, 40 de ore pe săptămână cel puţin, perseverenţă în acumulare de informaţii şi aplecarea spre asocieri între contexte şi domenii profesionale complementare. De acolo extragi cumulul de performanţă, cu trecerea anilor. Duşmanii făţişi ai performanţei sunt chiulangiii cabotini. Aceştia polarizează nemulţumiri imaginare. Sunt imaginare pentru că, deşi schimbarea cere un efort suplimentar de adaptare şi reduce aproape de zero confortul obişnuinţei, a părăsi această transformare înseamnă moarte profesională sigură iar pentru o societate, un spaţiu prielnic de colonizare de către societăţi performante tehnologic. În acel moment, nemulţumirea iese din imaginar şi devine suferinţă. România se află în acest pericol pe timp mediu iar în instituţiile mici ale oraşelor noastre, de la spital la muzeu, de la şcoală la primărie, aceste elemente centrifuge sunt un real pericol de disoluţie profesională şi instituţională. Pentru astfel de cazuri se impune fie adaptare la nou şi schimbare prin perfecţionare continuă, fie eliminare graduală din sistem.

Autor: Adrian Majuru

Sursa: Cotidianul

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss