Demult, pe vremea Raposatului, circula un blestem cumplit: „Dar-ar Dumnezeu sa traiesti numai din salariu!“ Cine si-ar fi putut imagina ca, dupa mai bine de doua decenii de la Revolutie, salariile, oricum foarte mici, vor fi reduse? Si sunt atât de reduse incât, pentru multi, mizeria socialista de odinioara pare o placuta amintire. Oricât ar parea de ciudat, uneori mi se face dor de golanii si de analfabetii de odinioara care furau doar niste whisky sau câteva cartuse de Kent si nu mari bucati din tara. Caci hotii de acum au ajuns sa-i vânda nu numai bogatiile, ci si istoria, traditiile si miturile. Nu stiu daca lucrul acesta tine de vârsta ori de experienta dar, oricum, de un timp nu mai privesc inapoi cu mânie, pentru ca nici nu stiu cât de inapoi sa privesc, pâna unde si in ce veac sa ma opresc. Pentru ca manierele epocii de piatra si ale celor care au urmat-o, gândirea si practicile de atunci se regasesc in intâmplarile ce au loc, azi, sub ochii nostri.
Inainte de toate, insa, nu am absolut nici un motiv sa ma mândresc cu vreo victorie postrevolutionara câta vreme, daca ar candida, Ceausescu ar câstiga alegerile din primul tur, cu un procent umilitor pentru noi. Chiar si pentru mine, care l-am iubit doar trei zile in timpul invaziei din Cehoslovacia.
Fireste, nu este suficient sa ai mers biped, infatisare umana si un act de identitate pentru a te socoti om. Fiinta aparuta sub ochii nostri, fara sensibilitate si fara ratiune, iresponsabila, dar implicata in toate câte se intâmpla in aceste zile, apartine unei specii aparte, creata de ura, nepasare si ignoranta. Ea nu ucide direct, ci cu ajutorul bolilor, a saraciei si a nepasarii ; iar in ravagiile pe care le produce trebuie incluse suferintele victimelor, umilinta si chemarea mortii.
Imi amintesc foarte bine, de exemplu, ca in ultimul deceniu al epocii de aur, multi bolnavi de cancer, pentru a-si atenua durerile ingrozitoare care le insoteau drumul spre moarte, apelau la cei ce se aflau intr-o stare mai grava decât ei, ori la familiile sau apartinatorii acestora, in speranta ca vor putea cumpara citostaticele si fiolele de morfina ramase neutilizate Astazi, ma urmaresc ca un cosmar demonstratiile actualilor bolnavi, dar si chipurile celor ce saptamânile trecute zaceau neputinciosi sub uriasele zapezi ce le acopereau casele de chirpici asteptând o salvare precum bolnavii de cancer morfina. Context in care, cu atât mai mult cu cât presedintele isi tempera durerea fata de supusi dându-se cu saniuta, sintagma superuzata – „modernizarea României“ imi parea un fel de injuratura din mahalaua in care ne-au adus golanii si nerusinatii politicii românesti.
Este foarte limpede ca zapezile vor fi urmate de inundatii, dupa care vine seceta, si asa mai departe. Pentru majoritatea populatiei din acele zone, variantele nu sunt prea numeroase: ramâi la mila semenilor, fugi in alta tara sau mori! Statul român se limiteaza doar la a oferi titluri si functii pentru a avea cu ce se fali nulitatile nationale. Sigur, din când in când, imi mai vine sa strig ori sa urlu, desi am avut destul timp sa invat ca, dupa o lunga convietuire cu ele, lumea le imprumuta obiceiurile si manierele. Asa se face ca, intr-o tara in care aproape toti urla si ameninta, insa nimeni, sau aproape nimeni, nu-si recunoaste vreo vina, nu-mi ramâne decât sa fac ce pot mai bine: sa scriu, sa strig, adica, in felul meu si cu mijloacele pe care, inca, le mai stapânesc. Indiferent daca sunt sau nu sunt auzit. Nu-mi mai amintesc asociatia care m-a trimis la celebra piesa a lui John Osborne, Look Back in Anger, dar privind inapoi, la degradarea din acesti ultimi ani, imi dau seama ca nici mânia, si nici dispretul nu acopera ceea ce vad si ce simt. Cautând adevarul, dreptatea, dar si diverse motive pentru a-mi intretine speranta, mi-a fost dat sa descopar, in spatele acestora sau dincolo de ce se vedea imediat, zadarnicia.
Inainte de Revolutie, am cunoscut numerosi oameni de mare calitate: unii abia iesisera din inchisori, altii se gândeau cum sa ridice noi baricade sau cautau sa-mi explice coordonatele unei lumi care ni s-ar potrivi. Pe unii i-au doborât vârsta si bolile, altii s-au pierdut in apele Dunarii incercând sa fuga in Iugoslavia, altii au imbatrânit prin diverse lagare occidentale, iar cei mai multi au uitat ideile pentru care luptasera. Printre grevistii din Valea Jiului sau din Brasov, in Cluj, in zilele Revolutiei, printre cei ce inaintau cu teama in urma unui steag mare, alb, spre militarii de care ne despartea mai putin de o jumatate de piata, am intâlnit numerosi concetateni care meditasera indelung la soarta tarii, fiind, atunci, gata sa moara pentru libertatea ei. Nu stiu ce li s-a intâmplat, unde sunt, in ce moment al jalnicei perioade posdecembriste li s-a risipit orice urma de ideal si de ce, din toate promisiunile pe care ni le-am facut in acele nopti tulburi ale Revolutiei, nu s-a ales nimic? Cum au putut sa renunte atât de usor la libertate si sa se lase inselati de prostii si de lichelele arogante care, azi, au ajuns sa stapâneasca tara cu autoritate? Si totusi, Piata Universitatii, iata, a izbucnit neasteptat, intr-un moment când lumea parea ca renuntase la orice speranta, când organizatorul demonstratiei pensionarilor din Pitesti, ramas singur in fata prefecturii, devenise un fel de simbol al neputintei si lasitatii generale. In Piata sunt oameni cu carte, decisi sa mearga pâna la capat deoarece cunosc foarte bine ora istoriei la care ar trebui sa ne aflam. Ii privesc seara de seara la televizor si ma intreb, nelinistit, ce vor mai inventa smecherii nationali pentru a-i alunga de acolo. Din pacate, si de asta-data memoria se grabeste sa-mi ofere lectiile pe care ar trebui sa le cunoasca oricine, si anume ca, la putin timp dupa orice izbânda, apar lasii, lichelele si veleitarii, ca pâna la urma, victoria nu apartine invingatorilor. Nu am nici o indoiala ca avem si noi, românii, dreptul la o exceptie, prin urmare, ma incapatânez sa cred in ea, desi mi-e imposibil fie si numai sa banuiesc cât va mai dura lungul film cu activisti ignoranti si cinici, cu criminali si analfabeti, inceput imediat dupa ultimul razboi si cu creaturile pomenite in rolurile principale. Sigur este insa ca, in ciuda numeroaselor episoade penibile, ce se repeta intocmai, nu da semne ca s-ar apropia de final. Caci, asa cum spuneam si alteori, in spatiul nostru geografic se afla nu numai diverse izvoare de ape minerale – aproape jumatate din resursele Europei –, ci si unul aparte, important doar pentru noi: de demiurgi, reformatori si visatori brutali cu alergie la carte si la educatie, in general. Negresit, s-ar putea vorbi si de un izvor nesecat de lichele, deoarece acestea sunt inspaimântator de numeroase, de sufocante si cotropesc orice urma de lumina, precum matasea broastei fata unui lac linistit. Din pacate, in acest spatiu spiritual si geografic, ele exista dintotdeauna, dar acum isi dau adevarata masura – intr-un climat gândit si intretinut de reformatori si de alte asemenea spirite, mult prea mari pentru un popor mic si nerecunoscator. Istoria ne arata ca demiurgii nostri o sfârsesc intotdeauna fie la modul cel mai violent cu putinta, fie in ridicol, in timp ce lichelele merg mai departe pentru a se aseza la umbra celui ce va urma si care, la rândul lui, va fi impins in fata iar apoi sacrificat in numele lor. Si asa mai departe, caci asemenea filme nu au, se subintelege, un final complicat: ori-ori si cam atât, insa anumite episoade se pot repeta la nesfârsit, deosebirea fiind doar de nuanta. Spre exemplu, inainte ca razboiul ultim sa se fi terminat, „Marea noastra sora de la Rasarit“ ne-a trimis pe tancuri, pe lânga tancuri, cu avioane si cu „trenurile fratiei“, un escadron de profesori de teroare, umilinta si crima, iar in schimbul ideologiei pe care eram obligati sa ne-o insusim, ei se ingrijeau ca tot ce producea solul si subsolul nostru sa ajunga la eliberatori sub forma de datorii de razboi, datorii ce trebuiau insotite obligatoriu si de dragostea noastra: „Du-te pasare-n zbor lin/La fereastra lui Stalin/ Si-i spune ca noi muncim,/Planul sa-l indeplinim…“ Desigur, profesorii pomeniti venisera sub incapatorul drapel al internationalismului proletar, care, astazi, in zodia libertatii si a reformelor vorbite dar nu facute, si in limbajul foarte utilizat al acestor zile, s-ar traduce, fara sansa de a gresi prea grav, prin globalizare. Pe atunci, lumina venea de la Rasarit, acum, ea vine de la celalalt licurici, din Apus, dar rezultatele nu sunt prea diferite. Nu ne-a reusit comunismul, dar globalizarea isi face simtita prezenta. „Profesorii“ pomeniti, tanchistii sau desantul stalinist si-au dovedit in scurt timp eficienta: au luat din fabrici sau de la sate oameni fara nici o pregatire, dar cu ambitii mai mari decât si-au imaginat chiar creatorii lor, le-au dat pistoale, masini, frazele ce trebuiau rostite in diverse imprejurari, paltoane de piele si listele cu cei sortiti Canalului, lagarelor de munca, inchisorilor, umilintei si mortii. Pentru a le face o vaga legatura cu alfabetul si cu cartea, in general, partidul a infiintat facultatile muncitoresti care tineau loc de scoala primara, liceu si facultate la un loc, caci pe la noi, prin Ardeal, taranii erau convinsi ca singurii analfabeti din sat erau cei ce venisera sa forteze colectivizarea. Mai târziu, dupa ce „socialismul a invins definitiv la orase si sate“, activistii au renuntat la pistoale, la paltoanele de piele, acele Willis-uri negre au fost inlocuite cu pobede si volgi, pentru a se transforma intr-un soi de vatafi care fortau si supravegheau industrializarea tarii. Stalin a murit, au murit de batrânete si urmasii sai, fostii tovarasi de lupta, dar indemnurile sale, si practicile, au ramas valabile. Bunaoara, mi-e imposibil sa uit modul in care sintetizase un taran din Maramures ultimul Congres al Agriculturii: „S-au inscris multi la cuvânt, unii au zis : Asa si asa; alti, dimpotriva, au zis: Si asa si asa! Pâna la urma, a venit unul mic si nervos care a zis: Numa asa. Si asa a si ramas!“ Acum, cel care zice „Numa asa!“ este la fel de nervos, de statura mijlocie si chel. Pentru a fi tot mai in pas cu vremea, activistii si-au procurat diplome adevarate, dar nu studiind, ci intimidând prin functiile pe care le aveau. Diplomele erau necesare caci la orizont se profila societatea socialista multilateral dezvoltata si comunismul, iar viziunea era mult mai generoasa, cum de altfel scria si un fost coleg de-al meu care, la colectivizarea unor localitati din vestul Transilvaniei, contribuise nu numai cu pistolul, ci si cu versul mobilizator: „Sa fii român, maghiar, evreu,/Tu sa te unesti mereu!“ Din pacate, in ultimul deceniu prerevolutionar, a invins saracia : „Nu mai am grâu de coliva,/Ca l-am dat la colectiva. /Mi-au luat si paiele/ Si-am ramas cu c…!“. De unit am reusit sa ne unim, pentru foarte scurt timp, abia in zilele Revolutiei, dupa care, au aparut zeci de partide, de toate orientarile posibile si imposibile. Tara a ramas tot in seama activistilor sa conduca folosind metodele predecesorilor, atâta doar ca acestea au devenit mult mai dure. Vechii activisti avusesera inteligenta ca la nivelele 2 si 3 sa aduca specialisti adevarati, oameni cu carte, pe când cei de azi se ingrijesc doar ca subalternii, de jos pâna sus, sa aiba aceeasi culoare politica. Altfel, au vândut cam tot ce au construit predecesorii lor, au schimbat pobedele si daciile cu mercedesuri. Ei, in buna traditie comunista, striga ca sunt saraci lipiti, in vreme ce familiile lor au devenit foarte bogate. Mai mult, isi cumpara câte diplome, masterate si pitipoance doresc pentru ca tara, practic, a devenit un spatiu al nimanui, o adunatura de triburi conduse dupa cum ii taie capul pe liderii acestora, trecatori, de care nimeni, din visatul Occident, nu mai are nevoie nici macar ca slugi ordinare. Crimele vechilor activisti comunisti au fost cât de cât evaluate, pe când ale anticomunistilor de azi isi asteapta rândul si nu am nicio indoiala ca sunt mult mai grave, mai numeroase. Si de neiertat. Am prea multe argumente in sprijinul ideii ca acestia stiu foarte bine ce fac si ca nu prostia ii mâna in lupta, ci ura, nerusinarea si lipsa de caracter. Caci au atentat la fibra intima a fiintei nationale desfiintând si comasând mai bine de doua mii de scoli, lasând fara instructie peste 350 de mii de copii, eliminând din carti tot ce leaga un popor de traditie si de drumul lui prin istorie. Au desfiintat spitale, ajutoare de orice fel, condamnând la moarte nu numai sutele de mii de bolnavi, nu numai cancerosii si bolnavii cronici, ci vârsta ultima, prin saracie si umilinta. Si inca ceva: 48% din populatia României traieste la tara, dar copiii celor ce alaltaieri se chemau tarani, ieri colectivisti iar azi fermieri, nu au nici o sansa sa urmeze studii inalte, desi marea majoritate a oamenilor nostri de valoare sunt fii sau nepoti de tarani. Acum, aproape orice speranta, in stiinta, in cultura etc., ia drumul universitatilor occidentale, tara ramânând pe mai departe la cheremul activistilor. Multi intelectuali au fost cumparati la pret de nimic. Odata cu Revolutia au aparut anticomunistii creati si organizati tot de fostii comunisti, atâta doar ca anticomunismul este o masca, asa cum este Anonimous pentru hackerii de azi. Ei traiesc laudând contra-cost si suportând, la rândul lor, laudele voluntarilor care, doritori de glorie ieftina, ii urmaresc precum puricii blana unui câine. Se intelege de la sine ca stiu sa-si negocieze pretul deoarece fac parte din „societatea civila buna“ si traiesc mereu cu valizele pregatite pentru a sari in barca altui sarac in laude si in admiratie.“ Ei exista pentru ca tacem, si tacem pentru ca stim ca o vor sfârsi in ridicol, ca atâtia altii inaintea lor.
Dar alte sentimente trebuie sa ne incerce pe noi. Spun asta gândindu-ma la raspunsul pe care l-a dat o profesoara când a fost intrebata de ce a venit in Piata Universitatii: „Am venit aici pentru ca mi-e rusine…“
Autor: AUGUSTIN BUZURA
Sursa text şi foto: Revista Cultura
Adauga comentariu