C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Democraţia în deficit (bugetar)

Atunci când statul se împrumută o face pentru a finanța cheltuielile publice. Odată ce a luat decizia de a cheltui fonduri publice singura necunoscută rămâne modul de finanțare a acestor cheltuieli. Există trei mari posibilități: impozitare, împrumut si creație monetară. Cei care împrumută statul, prin achiziționarea de creanțe vândute de stat, renunță voluntar, printr-un set de alegeri care sunt independente de procesul politic, la dreptul de dispoziție asupra unor resurse reale [1]. Cei care cumpără aceste creanțe nu achiziționează sau plătesc beneficiile promise de către stat prin cheltuielile ce vor urma. Ei pur și simplu doresc un câștig obținut sub forma unei dobânzi plătite de stat. Acești indivizi sunt singurele persoane care renunță la dispoziția asupra resurselor curente, care renunță la investiții sau consum, pentru ca statul să obțină dreptul de dispoziție asupra unor resurse pe care mai apoi să le cheltuiască.

Prin urmare, dacă sacrificarea puterii de cumpărare este făcută printr-un set de schimburi voluntare, înseamnă că beneficiarii finali ai cheltuielilor bugetare, fie că sunt făcute prin impozitare sau împrumut, sunt toți membrii comunității politice democratic alese. Dacă decizia de a „achiziționa” aceste beneficii este, de presupus, făcută prin intermediul regulilor și instituțiilor existente se pune problema cine „va plăti” pentru aceste beneficii. Prin impozitare, aceste costuri sunt plătite direct de cetățeni. Prin împrumut aceste costuri nu sunt plătite acum în prezent, în perioada bugetară în care cheltuielile sunt făcute. În schimb, ele sunt amânate sau evitate cel puțin până când dobânzile trebuiesc plătite. Așadar, scopul împrumutării este de a facilita creșterea cheltuielilor prin existența decalajului între momentul cheltuielilor și momentul plății.

Atât pentru o familie cât și pentru stat există norme de responsabilitate fiscală. Recurgerea la împrumut ar trebui limitată la situații extraordinare (prevenirea sau revenirea după un dezastru) sau pentru programe de investiții. În ambele situații împrumutul ar trebui însoțit de un plan concret de returnare. Când împrumutul apare ca urmare a unei investiții necesare creării de capital, returnarea ar trebui să coincidă cu perioada de productivitate a activelor create. Asemenea considerente permit separarea deficitului curent de datoria publică, deoarece atât tipurile de finanțare cât și tipurile de cheltuieli guvernamentale diferă. Așadar, doar investițiile productive și cu un plan concret de returnare permit unui stat amânarea costurilor unor cheltuieli.

Chiar dacă aceste reguli minimale ale împrumutării sunt clare, când vine vorba de împrumuturile făcute de stat, pericolul iresponsabilității este mult mai ridicat decât în situația familiilor sau firmelor private. Din acest motiv, constrângerile vizavi de datoria publică ar trebui să fie mai mari în comparație cu cele pentru datoria privată. Diferențele reies din modul de îndatorare. Dacă un individ se împrumută, el își asumă o răspundere personală. Creditorul va avea o creanță asupra celui care se împrumută, iar împrumutatul nu poate transfera așa ușor răspunderea altora. Dacă cel ce se împrumută intră sub o formă sau alta în incapacitate de plată, creditorul va avea o creanță asupra averii acestuia.

Spre deosebire de situația de mai sus, atunci când statul se împrumută, cetățeanului individual nu îi este atribuită o cotă specifică și determinată a răspunderii fiscale pe care datoria publică o implică. Chiar dacă individul știe că întreaga comunitate are o astfel de datorie, asupra proprietății lui nu există o creanță concretă. Obligațiile existente sunt percepute ca fiind, mai degrabă, a clasei politice decât ale membrilor comunității.

Prin urmare, presiunile exercitate asupra factorilor guvernamentali de decizie pentru a limita împrumuturile iresponsabile nu pot fi comparate cu cele pe care împrumutatul privat le-ar include în propriile sale calcule. Lipsa relativă a constrângerile publice sau electorale ar putea duce politicieni aleşi, cei care în mod explicit iau decizia de a cheltuieli, de a impozita, şi de a împrumuta, să împrumute chiar şi atunci când condiţiile necesare unei datorii făcute pe criterii de responsabilitate nu sunt prezente. Conform teoriei clasice, în lipsa unor astfel de constrângeri, datoria publică va crește cumulativ, fără să fie însoțită de valori comparabile a activelor publice acumulate, urmând să ipotecheze veniturile viitoare ale membrilor productivi ai comunităţii respective. Astfel, noile generaţii de contribuabili se vor confrunta cu poveri fiscale care se datorează exclusiv imoralității înaintaşilor lor. Însă, dacă factorii de decizie acţionează conștienți de faptul că o creștere a datoriilor determină un decalaj în timp între cost și cheltuieli, atunci apare o anumită limită a comportamentului iresponsabil, un efect important de inhibare. În acest context se poate face delimitarea dintre teoria clasică și teoria keynesiană. Acesta din urmă fiind cea care neagă că finanţarea datoriilor ar duce la un decalaj intertemporal între sarcinile realizate și costul cheltuielilor. Existenţa unor oportunităţi pentru imoralitate politică este considerată ca fiind imposibilă, neexistând, în mod necesar, consecinţe negative pentru viitorii contribuabili[2]. Așadar teoria keynesiană legată de povara datoriei nu face altceva decât să ducă tocmai democraţia în deficit.

1. Criza datoriilor suverane în Europa

La începutul anului 2010 au apărut temeri privind o criză a datoriilor în ceea ce priveşte unele ţări europene cum ar fi Grecia, Spania şi Portugalia. Aceasta a determinat o criza de credibilitate, precum și creșterea primei de risc exprimată prin diferența dintre randamentul obligațiunilor emise de aceste state și cel ale obligațiunilor emise de alte țări membre ale UE, cum ar fi Germania, sau prin prețul instrumentelor de acoperire a riscului suveran, de tip Credit Default Swap (CDS).

Îngrijorările cu privire la deficitele în creştere şi nivelurile datoriilor din întreaga lume, împreună cu un val de declasare a datoriilor publice europene a creat o puternică stare de neliniște pe pieţele financiare. Criza datoriei publice a fost mai mult axată pe evenimentele recente din Grecia, unde au crescut problemele cu privire la creşterea costurilor de finanţare a datoriei publice. La 2 mai 2010, ţările din zona euro şi Fondul Monetar Internaţional au convenit la un împrumut de 110 miliarde euro pentru Grecia, condiţionat de punerea în aplicare a unor măsuri dure de austeritate. La 9 mai 2010, miniştrii de finanţe din UE au aprobat un pachet de salvare global în valoare de aproape 1000 de miliarde de euro care vizează asigurarea stabilităţii financiare în Europa, prin crearea Facilității de Stabilitate Financiară Europeană.

Economia grecească a fost una cu cel mai ridicat ritm de creștere din zona euro în perioada 2000 – 2007, având un ritm anual de creștere de 4,2 la sută. O economie aparent puternică şi randamentele scăzute ale obligaţiunilor au permis Greciei să ruleze mari deficite structurale. Deficitele publice mari este una dintre caracteristicile care au marcat modelul social grecesc după restaurarea democraţiei în 1974. Astfel guvernele succesive elene au, printre altele, administrat deficite mari pentru a finanţa locuri de muncă în sectorul public, pensii şi alte prestaţii sociale. Începând cu anul 1993 datoria în PIB a rămas peste 100 la sută.

Iniţial devalorizarea monedei a contribuit la finanţarea împrumuturilor. După introducerea monedei euro Grecia a fost iniţial în măsură să împrumute din cauza ratelor mici de dobândă ale obligaţiunilor guvernamentale emise. Însă, criza financiară globală, care a început în 2008, a avut un efect deosebit de puternic asupra Greciei. Două dintre cele mai mari ramuri economice, turismul şi transportul maritim, au fost grav afectate, veniturile scăzând cu 15% în 2009 .

Pentru a se menţine în cadrul condițiilor de participare la uniunea monetară, guvernul Greciei a falsificat în mod constant şi deliberat statisticile economice oficiale. La începutul anului 2010, sa descoperit că Grecia a plătit, începând cu 2001, mai multor bănci onorarii de sute de milioane de euro pentru aranjarea de tranzacţii care să ascundă nivelul real al îndatorării. Scopul acestor onorarii, indiferent de guvernul care le plătea, a fost să le permită să cheltuiască cu mult peste posibilităţile lor, în timp ce se ascundea deficitul real celor din UE.

În aprilie 2011, Eurostat a estimat un deficit guvernamental de 10,5 la sută din PIB, iar datoria publică a fost estimată la 142,8 la sută din PIB. Ambele estimări se refereau la anul 2010.

2. Criza greacă – criză a euro?

O mulţime de atenţie a fost acordată crizei economice din Grecia. Acest lucru este de înţeles, pentru că Grecia a încălcat promisiuni importante şi, aparent, a comis fraude faţă de ceilalți membrii ai zonei euro. Cu toate acestea, aceasta nu este o simplă criză a Greciei, aceasta este o criză a monedei euro.

În prezent, un plan de salvare a Greciei de 110 de miliarde de euro este în derulare[3]. Acest lucru este util pentru Grecia deoarece nu mai trebuie să se confrunte cu propriile greşeli şi este bine și pentru UE deoarece arătă cât de puternică este în continuare Uniunea și cât de irelevante sunt pieţele libere în contextul financiar actual. În plus, evitând a se da Greciei un ultimatum sever demonstrează că nu contează cât de nesăbuit este condusă o țară, că indiferent cât de departe este de cerinţele pentru participare la zona euro şi indiferent cât de mult fraudă a fost comisă pentru a păstra aparențele, nicio ţară nu va fi abandonată.

Mărimea exactă a fraudei săvârşite de către Grecia este încă incertă, noi detalii ieșind încă la iveală. Astfel pentru cel puţin un deceniu statul elen a crescut rapid deficitul fără ca cineva să acorde prea multă atenţie, o contabilitatea creativă arătând doar jumătate din deficitul real. Când la începutul lui 2010, s-a aflat faptul că deficitul este de 12,7 la suta din PIB, euro a început să scadă în raport cu dolarul o poziție „short” în euro în valoare de 8 miliarde a fost deschisă pe piaţa de schimb la termen. Dacă ne raportăm la volumul schimburilor comerciale şi de plăţi în euro, această sumă nu este nimic mai mult decât o eroare de rotunjire. Însă apariția sa a dat alarma asupra unui „atac speculativ” asupra Europei prin uşa din spate lăsată întredeschisă de greci[4]. Nu a trecut mult și a început să se vorbească de speculatorii care-i așteaptă la cotitură pe Portugalia, Spania şi Italia, deîndată ce vor duce Grecia în faliment şi, probabil, în afara zonei euro. Deşi volumul real al speculei a fost, probabil, destul de modest, zvonurile și imaginaţia au făcut ca teama că țările mediteraneene vor intra în colaps una după alta să fie exagerată. Pretextul ideal pentru intervenționism a apărut, premierul grec Papandreou vorbind despre „o luptă între Europa şi piaţă”.

Una dintre ideile de bază ale monedei euro este că naţiunile membre nu vor mai fi în măsură să devalorizeze monedele lor. Devalorizarea este un șiretlic, ca să zicem așa, prin care o țară intră într-o semi-incapacitate de plată. Oficial, nu există nicio incapacitate de plată (en. default), toate împrumuturile sunt plătite integral, dar cu bani de valoare semnificativ mai mică decât cei în care împrumuturile au fost făcute iniţial.

De-a lungul istoriei această scamatorie s-a dovedit foarte bună, făcându-i pe investitorii să uite sau să nu înțeleagă riscurile şi pierderile pe care le vor suporta atunci când împrumută țărilor care-și pot devaloriza moneda. Astfel de deprecieri au fost frecvente în sistemul Bretton Woods din 1945 până în 1971, au fost mai puţin frecvente în mecanismul european al ratelor de schimb (ERM), dar nu este o opţiune în zona euro.

Deprecierea nu determină doar o scădere a valorii datoriei publice, ci duce și la scumpirea importurilor, respectiv ieftinirea exporturilor, creând în acelaşi timp măsuri de austeritate şi condiţii mai bune pentru exporturi, ambele fiind soluții pentru deficitele problematice.

Deoarece Grecia nu mai are o monedă naţională, devalorizarea nu este o opţiune. Tăierea cheltuielilor publice este cam singura opțiune, iar crearea de avantaje pentru export nu prea este la îndemână. Toate îmbunătăţirile trebuie să vină prin măsuri stricte de austeritate impuse de către stat. Guvernul deja le-a spus grecilor că UE cere aceste măsuri şi sub presiunea societății a aplicat cât mai puţine. Astfel, este de aşteptat că Grecia să se blocheze în această recesiune economică în loc să pună în aplicare reformele necesare.

Chiar dacă acest tam-tam a început cu Grecia este lesne de observat că problema nu este doar a Greciei. În zona euro media deficitelor din sectorul public a fost 6,4 la sută în 2009 şi se aşteaptă să fie de cel puţin 7 la sută în 2010, cu o datorie publică ce se apropie de 84 la sută din PIB în 2010 (Eurostat). Limita datoriei pentru statele membre din zona euro este de 60 la sută din PIB, făcând în mod paradoxal ca zona euro, în medie, să nu îndeplinească condițiile pentru aderarea la euro.

Planul de salvare pentru Grecia va servi ca model pentru guvernele altor ţări, fiind în interesul lor crearea unui model de plan de salvare: pe de-o parte trebuie în continuare să atragă investitorii, cam neîncrezători în ultima vreme, iar, pe de altă parte nu trebuie să-și afecteze foarte tare șansele de a fi realese.

Dar cine va plăti cu adevărat pentru acest plan de salvare? În realitate, cine altcineva decât economiile mai puternice. Noroc că în UE mai există și economii puternice, cu mari corporaţii şi angajaţi care lucrează din greu să plătească pentru salvarea de ţări cu sectoare publice umflate şi productivitate scăzută. Cu alte cuvinte cumpătarea și hărnicia sunt penalizate iar nesăbuința recompensată. Nu foarte surprinzător pentru o Europă în care, majoritatea populației, atunci când se vorbește de un „trai decent” se face referire la traiul pe care statul ți-l poate oferi și în foarte puține cazuri la traiul pe care să ți-l asiguri tu însuți prin munca. Iar statul, un fel de Robin Hood al bunăstării, asigură „traiul decent” prin impozitarea celor care muncesc.

Pentru a justifica intervenționismul un șiretlic a fost scos din mânecă: „teama” că problemele din Grecia se vor extinde şi la alte state membre ale zonei euro. Realitatea este că și alte state membre se confruntă cu probleme economice profunde[5] dar orice reacţii ale pieței, cum ar fi creșterea ratelor dobânzi, se va baza în principal pe fundamentele economice ale acestor ţări, nu pe teama de situaţia din Grecia. Pentru a nu fi afectate de externalitatea negativă produsă de Grecia celelalte ţări trebuie să-și îmbunătățească situația economică reală și nu să-și facă griji legate de psihologie.

Însă pachetele de salvare nu vin pe gratis: deoarece un astfel de pachet este implementat din banii altora, Grecia va fi parţial „îndrumată” de la Bruxelles[6]. Deşi pare ciudată competența Bruxelles-ui de a cârmui o ţară în mod direct, este normal ca oferta de bani să vină cu condiţii şi control direct. Este destul de probabil ca Grecia să accepte să predea o parte din suveranitatea ei în schimbul atât de necesarilor euro.

În realitate, acest lucru constituie o și mai mare centralizare a puterii în UE, centralizare bazată pe abilitățile de a tipări bani a Băncii Centrale Europene. Pentru orice naţiune care doreşte să rămână suverană, acest lucru nu este de dorit. O intrare în incapacitate de plată, cu toate greutăţile imediate, ar fi fost o alternativă mult mai onestă.

Faptul că Grecia a utilizat frauda pentru a adera la zona euro ar trebui să schimbe oarecum situația. Mai degrabă decât să garanteze un plan de salvare, celelalte ţări ale zonei euro nu ar trebui să susțină planul de salvare al unei națiuni insolente şi cheltuitore. Astfel ar forţa Grecia să se descurce singură. În cazul în care Grecia nu ar reuși să reformeze, de data aceasta în mod real, statul și obiceiurile sale, atunci eliminarea din zona euro și readoptarea drahmei ar fi imperativă. Aceasta ar demonstra lumii ca stabilitatea monedei euro va fi apărată pe fundamente economice şi ar fi o lecţie pentru economiile cu probleme din zona euro.

Unul dintre răspunsurile de până acum ale Greciei a fost că oricum Germania le-a furat aurul în al doilea război mondial, aceștia nereturnându-l nici până în prezent sau, pentru a „întări” și mai mult încrederea în euro, au arătat spre italieni spunând că aceștia au comis și mai multe fraude[7].

Deoarece alţi lideri din zona euro sunt cei care fac regulile, nicio ameninţare credibilă de eliminarea a Greciei din zona euro nu va avea loc, ca să nu mai vorbim de Italia. Utilitatea îngăduinței va domina în detrimentul consecințelor, oferta de bani în zona euro va crește, iar problemele fundamentale ale competitivităţii şi tensiunea în creștere va rămâne, în timp ce toate economiile din zona euro vor continua să se clatine.

Există o nevoie fundamentală pentru o revenire la principiile economiei pe piață. Din păcate, aceasta nu se va întâmpla prea curând, centralizarea puterii de la Bruxelles fiind un rezultat mult mai probabil.

Textul de faţă a fost scris în cadrul proiectului de cercetare “Libertate economică şi proprietate”, în anul 2010, iar evenimentele survenite până în prezent confirmă, cu atât mai mult, concluziile la care atunci am ajuns.

Bibliografie selectivă

1. Blackstone B. et al., “Global Markets Shudder: Doubts About U.S. Economy and a Debt Crunch in Europe Jolt Hopes for a Recovery”, The Wall Street Journal, http://online.wsj.com/article/SB10001424052748704041504575045743430262982.html

2. Buchanan J., “Democracy in deficit: the political legacy of lord Keynes”, www.econlib.org

3. Burton F., “Fed’s balance sheet liabilities hit record”, Reuters, http://www.reuters.com/article/idUSTRE60D5WK20100114

4. Duncan H., “Pound dives amid fear of UK debt crisis”, London Evening Standard, http://www.thisislondon.co.uk/standard-business/article-23803397-pound-dives-amid-fear-of-uk-debt-crisis.do .

5. Erlanger S., “Europe Looks at the I.M.F. With Unease as Greece Struggles”, The New York Times, http://www.nytimes.com/2010/03/25/world/europe/25europe.html

6. Ewing J., “Cuts to Debt Rating Stir Anxiety in Europe”, The New York Times, http://www.nytimes.com/2010/04/28/business/global/28drachma.html

7. Hope K., “EU puts positive spin on Greek rescue” , Financial Times, http://www.ft.com/cms/s/0/08a87e4e-55c4-11df-b835-00144feab49a.html

8. de Jesay A., “Stone-Age Banking, Anti-Speculation and Rescuing the Euro”, www.econlib.org

9. Kaletsky A., “Greek tragedy won’t end in the euro’s death”, The Times, http://www.timesonline.co.uk/tol/comment/columnists/anatole_kaletsky/article7022509.ece

10. Krugman P., “Revenge of the Glut”, The New York Times, http://www.nytimes.com/2009/03/02/opinion/02krugman.html.

11. Krugman P., “Saving Asia: It’s Time To Get Radical The IMF plan not only has failed to revive Asia’s troubled economies but has worsened the situation. It’s now time for some painful medicine”, CNN, http://money.cnn.com/magazines/fortune/fortune_archive/1998/09/07/247884/index.htm.

12. Lauricella T., “Investors Desert Greek Bond Market – WSJ.com”, The Wall Street Journal, http://online.wsj.com/article/SB10001424052748704133804575198390974245622.html

13. Matlock G., “Peripheral euro zone government bond spreads widen”, Reuters, http://www.reuters.com/article/idUSLDE61F0W720100216.

14. Melander I., “Greek parliament passes austerity bill”, Reuters, http://www.reuters.com/article/idUSATH00527020100305?type=usDollarRpt

15. Moses A., “Greek Contagion Concern Spurs Sovereign Default Risk to Record”, Bloomberg, http://www.bloomberg.com/apps/news?pid=20601087&sid=afoymQhJ0MqY

16. O’Grady S. și Lichfield J., “‘Very real’ threat that Greek contagion could spread to Britain”, The Independent Review

17. Pearlstein S., “Forget Greece: Europe’s real problem is Germany”, The Washington Post, http://www.washingtonpost.com/wp-yn/content/article/2010/05/20/AR2010052005278.html

18. Schultz S., “Five Threats to the Common Currency”, Der Spiegel, http://www.spiegel.de/international/europe/0,1518,677214,00.html

19. Stiglitz J., “A principled Europe would not leave Greece to bleed” , The Guardian,. http://www.guardian.co.uk/commentisfree/2010/jan/25/principled-europe-not-let-greece-bleed

20. Thesing G. și Krause-Jackson F., “Greece Gets $146 Billion Rescue in EU, IMF Package”, Bloomberg, http://www.bloomberg.com/apps/news?pid=20601087&sid=a9f8X9yDMcdI&pos=1

21. Ziotis C. și Weeks N., “Greek Bailout Talks Could Take Three Weeks; Bond Payment Looms”, Bloomberg, http://www.businessweek.com/news/2010-04-20/greek-bailout-talks-could-take-three-weeks-bond-payment-looms.html

[1] J. Buchanan, Democracy in deficit: the political legacy of lord Keynes, www.econlib.org

[2] J. Buchanan, Democracy in deficit: the political legacy of lord Keynes, www.econlib.org

[3] Cu toate acestea, The Wall Street Journal susține că Grecia ar putea semna în mai 2011 un acord pentru a primi un nou ajutor financiar în valoare de 60 de miliarde de euro pentru a-şi putea acoperi nevoia de finanţare. Se pare că executivul de la Atena are nevoie de 27 mld. euro în 2012 şi de 32 mld. euro în 2013.

[4] A. de Jasay, Stone-Age Banking, Anti-Speculation and Rescuing the Euro, www.econlib.org

[5] La momentul actual atât Irlanda cât și Portugalia s-au împrumutat de la FMI și UE.

[6] Cam în același mod în care FMI ne spune cum și ce reforme trebuie să facă România.

[7] Conform cu EUobserver, T. Pangalos, vicepreședinte în guvernul grec, a spus: „pur și simplu ați trecut niște sume în dreptul anului următor… e ceea ce toți au făcut, iar Grecia a făcut-o chiar mai puțin decât Italia”.

Cosmin Mosora
sursa: ecol.ro

Related Posts

One Response “Democraţia în deficit (bugetar)”

  1. Doru Dascalu says:

    Stau la pândă de ceva timp şi caut să identific pe acest “stat”, care văd că ne-o trage din orice poziţie.Dar stau şi mă întreb dacă totuşi pot fi aşa de spălat pe creier şi să înghit abureala cu “stat”-ul?! Cred că nu! Doar un idiot caută vinovată de greşelile sociale entităţi aburitoare. Un om normal, identifică idiotul care a luat hotărâri ce afectează oamenii şi îl arată cu degetul pe post de idiotul satului.Vai de societatea care are oameni ce analizează acţiunile unor entităţi de caterincă. Gen, primărie, guvern,bancă, stat, etc. Dar e plină lumea de spălaţi pe creier.Rău pentru noi oamenii, este faptul că sunt unii cărora le place abureala, mai ales dacă mănâncă nu o pâine ci chiar cozonac doar dând din gură.Sictir bă, analiştii lui peşte prăjit!

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss