C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Demnitatea umană ca principiu

Ne confruntăm aproape zilnic cu situaţii ce pun pe gânduri. Serviciul personal al firmei trânteşte uşa în nasul unuia care cere doar de lucru. Un sătean nu-şi poate da copilul la şcoală, fiind nevoit să-l pună să muncească de timpuriu. Se televizează ridicarea unei persoane de către poliţie, pentru anchetare, ca şi cum aceasta ar fi deja condamnată. Acuzaţii sunt umiliţi public, iar gestul este considerat procedură. Se răspândesc minciuni pe seama unor persoane, pentru a le afecta imaginea, iar faptul este interpretat ca libertate de opinie. Unii intelectuali se interesează mai mult de statele de plată ale regimurilor, decât de ceea ce se petrece în jur, gestul fiind atribuit economiei de piaţă. Personalităţi experimentate sunt excluse de la preluarea de roluri de decizie sub diverse motive, în vreme ce unora senilizaţi în clişee sau nepricepuţi li se încredinţează răspunderi pe care nu le pot duce. Enumerarea ar putea continua, desigur, căci cazuistica din societatea noastră este, din nefericire, bogată!

Situaţiile de acest fel pun nu doar chestiuni de drepturi şi libertăţi, ci şi problema profundă a demnităţii umane. Trebuie să spunem dintru început că societăţile moderne sunt astfel încât, chiar şi în condiţiile exercitării fără cusur a drepturilor şi libertăţilor prevăzute constituţional, lasă loc înjosirii, umilirii şi violenţei instituţionalizate. Ca urmare, cine se interesează de ceea ce se petrece în jur nu poate să nu se întrebe: unde este demnitatea umană?

Numai atunci când este convertită în legi, o valoare devine regulă şi există şansa să nu rămână un deziderat pios, ci să fie practicată. Care este, aşadar, situaţia juridică a demnităţii umane? La ce ne putem aştepta în ceea ce priveşte respectarea ei? Dau răspunsul în patru paşi: observând poziţia demnităţii umane în constituţiile modelatoare, aducând discuţia pe terenul dreptului constituţional de astăzi, reţinând prevederile Constituţiei României şi enunţând o perspectivă inspiratoare pentru drept.

Teza mea este aceea că drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi cetăţeanului, care formează, logic, nucleul oricărei constituţii moderne, ar trebui aşezate pe soclul demnităţii umane, care rămâne, în condiţii normale, mai mult decât o eventuală normă de drept, anume, un principiu constituţional, dacă vrem ca în însăşi practicarea drepturilor şi libertăţilor să aşezăm o exigenţă etică, care să prevină înjosirea, umilirea şi violenţa instituţionalizată. Să ne explicăm.

The Constitution of the United States (1787) începe cu celebra formulare care plasează justiţia mai presus de orice în relaţiile din societate şi enumeră alte valori, precum pacea internă, apărarea comună, bunăstarea generală, libertatea. Amendamentul 1 interzice adoptarea vreunei reglementări care ar limita libertatea religioasă, iar amendamentul 4 opreşte orice violare a dreptului la securitate personală. The Declaration of Independence (1776) consideră drept „adevăruri evidente” că „toţi oamenii au fost creaţi egali, că ei sunt înzestraţi de Creatorul lor cu anumite drepturi inalienabile, că printre acestea se află viaţa, libertatea şi urmărirea fericirii”. Este cât se poate de clar că Statele Unite ale Americii au aşezat drepturile şi libertăţile imprescriptibile ale omului pe temelia conferită de Creator şi le-au pus astfel sub abordarea ce recunoaşte locul aparte al omului în lume. Chiar dacă expresia „demnitate umană” nu a intervenit, conţinutul acesteia este prezent în viziunea în care se exercită drepturile şi libertăţile şi are consecinţe juridice. Declaration des Droits de l’ Homme et du Citoyen (1789) vorbeşte de “drepturile naturale, inalienabile şi sacre ale omului” şi încadrează exerciţiul drepturilor şi libertăţilor sub scopul asigurării unui sens superior al vieţii umane. Iată, aşadar, că în cele două constituţii modelatoare, cea a SUA şi cea a Franţei, demnitatea umană sau echivalentele ei sunt luate drept temelie a drepturilor şi libertăţilor.

Astăzi, situaţia este schimbată, încât apar nu numai încercări de a mişca soclul menţionat al drepturilor şi libertăţilor – mai ales ca efect al liberalizării avorturilor şi al creării de fiinţe umane în laborator, făcută posibilă de biotehnologia actuală – dar şi eforturi de a păstra un „nucleu normativ” (Habermas) în formularea şi aplicarea legilor sau, cel puţin, de a preveni dogmatismul oricărui pozitivism juridic. În Germania, bunăoară, în 2003, Mathias Herdegen a dat noul comentariu la articolul constituţional ce garantează demnitatea umană, prin care s-a încercat operaţionalizarea demnităţii umane rupînd-o de asumpţii spirituale inevitabil tradiţionale şi reducînd-o la o normă de drept. Acest comentariu (menţionez că şi ministrul justiţiei, Brigitte Zypries, s-a ataşat noii direcţii) vine să înlocuiască orientarea imprimată justiţiei de comentariul din 1958, al lui Gunter Dürig, care, în elanul reconstrucţiei postbelice a Germaniei, consacrase demnitatea umană ca principiu constituţional şi o deriva din tradiţiile umanismului european de largă respiraţie. Judecătorul Ernst-Wolfgang Böckenförde a intervenit oportun şi a arătat că este, desigur, dreptul fiecărei generaţii de a reformula legislaţia, ca urmare a noilor experienţe, dar că aceasta îşi păstrează un „nucleu durabil (festen Kern)”. Luând act de explorările consacrate de jurişti aspectelor intrate recent în atenţie, relative la „demnitatea umană” (Peter Lerche, privind genetica umană, Hasso Hoffmann, privind rolul recunoaşterii sociale, Horst Dreier şi Brigitte Zypries, privind situaţia embrionului), fostul preşedinte al tribunalului constituţional german a argumentat că şi ordinea de drept cunoaşte „concepte deschise, al căror conţinut concret se dezvoltă în continuare şi se schimbă plecând de la un nucleu solid”, ba chiar „concepte normative” care se îmbogăţesc sancţionîndu-se jurisdicţional noi domenii. Toate aceste concepte trimit la „condiţiile indispensabile ale convieţuirii”, cum este, de altfel, şi conceptul „ordinii publice” (Ernst-Wolfgang Böckenförde, “Recht, Staat, Freiheit”, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2004, p.418). Nu putem, decât cu preţul relativizării dreptului, să nu luăm în seamă împrejurarea că, şi în cazul aplicării la noi materii, un concept precum cel al „demnităţii umane” îşi desfăşoară „consecinţele” plecând de la „deschiderea” sa, care rămâne însă mereu „normativă”.

Juriştii au simţit ei înşişi nevoia de a însoţi punerea în aplicare a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti cu o cultură mai cuprinzătoare, care să conştientizeze sensul prevederii lor în constituţii. Nu este vorba nicidecum de a slăbi exercitarea drepturilor şi libertăţilor imprescriptibile ale individului şi cetăţeanului sau de a contrapune doctrina drepturilor şi libertăţilor şi demnitatea umană. Este vorba de a aşeza o „nelinişte etică” în însăşi punerea în aplicare a prevederilor de drept, care să împiedice oarecum dinăuntru soluţiile juridice convenţionale şi nedrepte. Preşedintele Curţii constituţionale a Italiei a publicat, cu câţiva ani în urmă, o carte prin care voia să stârnească mai multă „îndoială (dubbio)” şi, cu aceasta, o reflecţie mai aprofundată a magistraţilor în aplicarea reglementărilor de drept, ştiind foarte bine că între reglementări, drept şi justiţie rămân diferenţe ce trebuie trecute cu pricepere şi răspundere. „Dincolo de orice aparenţă – scrie acesta – îndoiala nu este în fapt contrariul adevărului. Într-un anumit sens, ea este afirmarea acestuia, este un omagiu adus adevărului” (Gustavo Zagrebelsky, “Contro etica della verita”. Laterza & Figli, Roma-Bari, 2008). Scepticismului juridic şi, deopotrivă, certismului, care alimentează astăzi elementarismul juridic, este cazul ca acum să li se opună conştiinţa failibilităţii. Pe de altă parte, va trebui acceptat (cum subliniază fostul preşedinte al curţii italiene, Valerio Omida, “La Constituzione”, Mulino, Bologna, 2008, p.47) că interpretarea şi aplicarea legii fundamentale nu constau dintr o simplă operaţie logico-deductivă, doar de tehnică juridică, ci înseamnă o operaţiune culturală şi socială complexă

Dar cum stau lucrurile în România actuală? Se dovedeşte şi la noi că exercitarea drepturilor şi libertăţilor – a căror proclamare în Constituţie este salutară – nu împiedică practicile răspândite de înjosire, umilire a persoanelor şi de violenţă instituţionalizată. Opinia mea este aceea că, în acest punct, legea fundamentală este susceptibilă de ameliorare, tocmai pentru a limita asemenea practici. La articolul 13, Constituţia face vorbire de demnitatea omului, pe care o plasează alături de „drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic”, printre „valorile supreme”, lăsând însă neclar statutul acesteia: principiu sau doar normă de drept. Este adevărat că în articolul 20(1) se face trimitere la Declaration universelle des droits de l homme, în care se vorbeşte de „dignite inerente a tous les membres de la famille humaine”. Astfel formulată, însă, reglementarea, deşi binevenită, este prea indirectă pentru a putea să capete destulă forţă juridică.

Închei cu enunţarea unei perspective. Plec de la observaţia că, invariabil, constituţiile moderne conţin partea hotărîtoare a drepturilor şi libertăţilor individului şi cetăţeanului. Faptul este esenţial pentru modernitatea constituţională. El are consecinţe până departe, în teoriile societăţii moderne, care se organizează în jurul unor valori fundamentale, precum libertatea, egalitatea şi dreptatea. Abordăm realităţile societăţii din jurul nostru, la scară naţională, internaţională sau mondială, prin prisma acestor valori. Mai nou, privim aceste realităţi, conceptual vorbind, predominant prin prisma dreptăţii (după istorica iniţiativă a lui John Rawls, “Theory of Justice”, Harvard University Press, 1971), prin aceea a comunicării nedistorsionate (continuându-l pe Jürgen Habermas, “Theorie des kommunikativen Handelns”, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1981) şi prin prisma recunoaşterii celuilalt (vezi Nancy Frazer, Axel Honneth, “Redistribution or Recognition? A Political-Philosophical Exchange”, Verso, London-New York, 2003). A sosit însă timpul, căci s-au acumulat destule experienţe, pentru a prelungi abordările orientate de valorile amintite (dreptate, comunicare nedistorsionată, recunoaşterea celuilalt) cu abordarea prin prisma demnităţii umane ca principiu pe soclul căruia stau drepturile şi libertăţile moderne. Unii jurişti caută să formuleze juridic „dreptul la respect“ (vezi Kurt Seelmann, „Respekt als Rechtspflicht?“, în Winfried Brugger …, Hrsg., „Rechtsphilosophie im 21.Jahrhundert“, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2008, pp.418-439). Unii filosofi (îl am în vedere pe Avishai Margalit, “The Decent Society”, Harvard University Press, 1996) au propus tranziţia de la tematizarea acelei „just society” consacrată deja la tematizarea unei „decent society” întemeiată pe demnitatea umană. Se poate face acum, în orice caz, un pas înainte, constând în tematizarea societăţii luînd împreună punctul de vedere al drepturilor şi libertăţilor şi cel al principiului constituţional al demnităţii umane, suficient explicitat juridic.

autor: Andrei Marga
sursa: cotidianul.ro

Related Posts

One Response “Demnitatea umană ca principiu”

  1. Tudor Vecerzan says:

    Eu sincer nu am inteles mesajul. Am citit pe sarite tocmai pentru a avea o perspectiva mai inalta asupra textului dar nici asa nu a mers. Probabil textul trebuia sa ocupe un loc liber in Cotidianul si iaca sa rezolvat. Cine gandeste stie ca daca se aduna 100 de insi si se apuca ei sa inventeze legi/hartiute/constitutii continutul va fi la fel ca si forma (creat/artificial). Care drepturi? Care libertati? De cand acestea pot fi date si apoi mai tarziu retrase? Daca “creatorul” nostru a uitat sa ne dea si drepturile si libertatile noastre noroc cu gasca de intelectuali care sau reunit si apoi le-au concoctat. Fara ele parca nu eram oameni. Nu-i asa ca suna frumos “drepturile si libertatiile” umane daca ar fi si adevarat. Cum se face ca intotdeauna bogatasii au mai multe drepturi decat saracii? EU daca sunt sarac material dar extrem de bogat in ale neuronilor si gandire cum se face ca am mai putine drepturi decat unu cu o caruta de bani dar prost de pute? Oare de ce? Mai lasati naibi articolele astea ridicole scrise de neica nimeni, mai puneti si voi un documentar subtitrat, ceva, care sa stimuleze unpic neuronii nu sa-i dis-treze…

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss