C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Delegitimare şi istorie

În România, legitimarea este confundată adesea cu legalitatea, dar fapte din istoria recentă obligă la distincţie. De pildă, în urma alegerilor parlamentare din 2008, un partid a preluat conducerea guvernului, având ca suport ceva peste 30% din voturile unei prezenţe la vot de aproximativ 40%. Partidul putea revendica legitim o parte oarecum proporţională a puterii. În ceea ce a urmat, acesta nu numai că a participat la guvernare, dar a pretins toată puterea atunci când a dat, prin mecanismul asumării răspunderii guvernului, o mulţime de legi (pensii, salarizare, educaţie etc.). Pachetul respectiv a rămas legal adoptat – cu toate că, la un examen riguros, se observă că se încălca tocmai Constituţia, care permite recursul la mecanismul asumării doar în condiţii istorice extraordinare (război, dezastre etc.). Respectivele legi sunt însă ilegitime. Pot fi date multe alte exemple de lipsă a legitimării în deciziile autorităţilor române, în pofida legalităţii acestora (desigur, dacă legalitatea este ea însăşi înţeleasă restrictiv, doar ca respectare formală a legii, fără a se mai pune întrebarea, pe care o pune juristul matur, privind sensul legii!). În definitiv, migraţia parlamentară de la un capăt la altul al spectrului politic, prin ignorarea validării electorale, nu avea legitimitate, chiar dacă legea nu o interzicea. Exemplul cel mai recent se referă la ocuparea preşedinţiei ţării, care, dată fiind importanţa funcţiei, nu poate să nu fie în centrul atenţiei.

A fi legal înseamnă a fi conform cu prevederile legii în vigoare la data respectivă. Bună sau rea, bine sau prost formulată, legea aceasta se aplică, statul de drept conţinînd, pînă la urmă, obligaţia aplicării ei (vezi Andrei Marga, „Schimbarea lumii. Globalizare, cultură, geopolitică”, 2013). A fi legitim, însă, înseamnă altceva, anume, a avea în mod întemeiat calitatea de reprezentare pretinsă. Opiniile se despart atunci cînd este vorba despre felul întemeierii. Bunăoară, dictaturile leagă legitimarea de voinţa celui care controlează pârghiile puterii sau chiar de charisma celui care conduce, regimurile mai tehnocratice pun legitimarea în seama performanţelor, după cum regimurile tradiţionaliste văd în istorie sursa de legitimare, ca să ne oprim doar la cîteva ilustrări. De la Locke, trecând prin Max Weber sau Carl Schmitt, la Luhmann şi Habermas, avem panoplia soluţiilor diferite date cerinţei de legitimare. În democraţia ce se ia în serios (nu într-una de paradă), izvorul legitimării este, cum spunea James Madison, voinţa exprimată democratic a cetăţenilor reprezentaţi. În raport cu această voinţă se judecă legitimarea. Mai trebuie observat că procedurile aplicării legii îşi au importanţa lor, interpretarea textului legii de asemenea, dar acestea nu constituie izvor de lege şi nici substitut al legitimării. Observaţia se cere formulată mai ales la noi, unde însuşi cel chemat să aplice primul legea recunoştea emfatic că „a speculat” asupra textului legii.

Să ne amintim însă faptele, căci ele riscă să fie uitate. În mai 2012, după preluarea guvernării de către opoziţia de la acea dată, ca urmare a repetatelor forţări şi încălcări ale legii, Parlamentul l-a suspendat pe preşedintele în exerciţiu. Curtea Constituţională nu a putut contesta faptele. Votul pentru suspendare a fost covârşitor, inclusiv din partea unor aliaţi ai preşedintelui. O nouă majoritate parlamentară a schimbat, într-un ritm alert, liderii celor două camere ale Parlamentului şi alţi exponenţi ai regimului de până atunci (precum avocatul poporului), după procedura folosită la desemnarea lor. S-a organizat imediat, potrivit Constituţiei, referendumul ce urma să stabilească ocuparea preşedinţiei. În multe ţări, referendumurile nu au cvorum, dar noua majoritate parlamentară, sub presiunea unor lideri europeni, a legiferat până la urmă cvorumul de 50% plus unu.

Preocuparea s-a deplasat spre întrebarea: care este mărimea electoratului din România? Cu ceva timp înainte, avusese loc în ţară recensământul populaţiei, dar guvernele anterioare au amânat publicarea rezultatelor. Un raport al Institutului Naţional de Statistică, comunicat deja în iulie 2012, atesta că România are în jur de 20 de milioane de cetăţeni, ceea ce implica un corp electoral de puţin peste 16 milioane de electori. Ministerul de Interne de la acea oră a transmis însă oficial o cifră a populaţiei cu mult mai mare, în consecinţă, cu un corp electoral mai mare. Ca urmare, referendumul din 29 iulie 2012, care a avut o participare de peste 8 milioane de votanţi, dintre care aproape 90% s-au pronunţat pentru demiterea preşedintelui în funcţiune (peste 7,2 milioane de voturi pentru demitere – cea mai mare cifră pentru sau împotrivă înregistrată la vreo alegere liberă din România!), a fost declarat de Curtea Constituţională nevalid, căci nu a atras cel puţin 50% plus unu de electori.

Deznodământul a rămas dureros pentru conştiinţa românească. Mai este legitim un preşedinte respins în condiţiile amintite? Chiar nu există, la noi, capacitatea de a număra cetăţenii? Până la urmă, preşedintele a fost impus de Curtea Constituţională şi de obstinaţia unor lideri europeni. În situaţia creată, o altă chestiune şi-a făcut loc: nu este România în stare să-şi dea soluţii, în mod democratic, prin forţele ei? Deznodământul fiind cel cunoscut, trebuie să ne întrebăm: unde au fost scăpările? După părerea mea – iar această opinie am exprimat-o public la timpul potrivit -, decidenţii care au condus operaţiunea în vara anului 2012 ar fi trebuit să se îngrijească de la început ca cifrele privind mărimea electoratului să fie lămurite fără cusur, iar parlamentul să ia o decizie consonantă cu practicile europene în privinţa cvorumului.

Se pune şi astăzi deznodământul referendumului din 29 iulie 2012 în seama presiunilor din afară. Această abordare rămîne exagerată. Se ştie că rapiditatea schimbărilor iniţiate de noua guvernare a ţării, prin hotărâri ale Parlamentului, a surprins (Se putea însă schimba altfel un regim ce tindea să ia sub control societatea?). Iar din momentul în care un ministru (deci un membru al Executivului) a anunţat intenţia de a schimba judecători ai Curţii Constituţionale, interpretarea după care în România se încalcă statul de drept nu a întârziat să apară şi să se transmită cancelariilor occidentale. În fapt, în afara acelei declaraţii nefericite, nu s-a putut găsi vreun fapt care să confirme acuzarea încălcării statului de drept. Era nevoie, desigur, de discuţii intense, purtate de cei responsabili în spaţiul extern. Aceste discuţii au avut loc şi pot să spun, pe baza documentelor de arhivă, că nu a fost nici o declaraţie de ministru de externe, de şef de guvern sau de stat, care să fie defavorabilă ţării şi critică faţă de evoluţiile angajate până la mijlocul lunii august 2012. În câteva cancelarii se exprima preocupare şi se puneau întrebări. Pe plan internaţional, cîştigase deja teren optica bine argumentată, profilată de liderul liberalilor europeni (Graham Watson). Mai târziu, declaraţiile critice şi chiar reproşurile au devenit săptămânale, dacă nu cumva cotidiene. Se poate constata că schimbarea opiniei unor lideri social-democraţi europeni (precum Martin Schultz), ca şi a unor partizani ai statu-quo-ului bucureştean din rândul “popularilor”, a întâmpinat dificultăţi.

De câteva zile, situaţia ocupării preşedinţiei ţării apare într-un nou context. Cu puţine zile în urmă, Institutul Naţional de Statistică a confirmat, prin cifrele recensământului date acum publicităţii şi asumate oficial de prim-ministru, că, fie şi la un cvorum de 50% plus unu, referendumul de demitere a preşedintelui a fost valid şi concludent. Participarea la referendum a fost peste pragul de validare. Pierzând un referendum valid, persoana pierde, sub aspect legal, funcţia (legitimitatea, oricum s-ar interpreta lucrurile, se pierduse de mult, cel mai târziu în 29 iulie 2012).

Ce este de făcut în aceste condiţii? Se vor găsi, ca întotdeauna, tot felul de interpretări subiective pentru a nu face nimic. La noi, inacţiunii i se găsesc mai multe raţiuni decât iniţiativei. Situaţia este, însă, încărcată de gravitate, căci în joc sunt un aspect de legalitate şi, în plus, delegitimarea, din nou, a exercitării unei funcţii importante în stat. De la început, nu este bine ca o astfel de situaţie să fie tratată anecdotic, ca de obicei. Consider că sunt indispensabile analize de drept constituţional, ce cad în competenţa juriştilor calificaţi. Înainte de toate, însă, este nevoie să se convoace Parlamentul într-o reuniune în care să se ia act de noile date ale situaţiei şi să se emită o declaraţie politică. Dezlegarea situaţiei se află acum în mâinile forului legislativ, ca principal cadru al exprimării interesului public şi ca putere a statului ce întruchipează în primă linie suveranitatea poporului. Este de luat în seamă împrejurarea că legitimările şi delegitimările, soluţionările confuze sau după “regula faptului împlinit”, au efecte dramatice nu numai în funcţionarea instituţiilor (ceea ce ar fi un motiv suficient), ci şi în cultura, educaţia, evoluţia durabilă a unei ţări. Confuziile se plătesc, cu atât mai mult în cazul unei naţiuni. A nu face nimic ar echivala cu a lăsa o rană deschisă în istoria ţării, pentru care cineva va trebui să răspundă, mai degrabă sau mai târziu. Ar fi încă o confirmare a ipotezei unei neputinţe endemice, de această dată nu a poporului – care, în chip evident, şi-a făcut datoria – cât a celor care i-au preluat conducerea.

sursa: cotidianul.ro

Related Posts

5 Responses “Delegitimare şi istorie”

  1. Emi says:

    O lista cu “liderii” si puterile straine care au luat partea Basescului la acel referendum gasiti cu liniuta aici:

    http://ceicunoi.wordpress.com/2012/08/24/avantajele-referendumului-din-29-iulie-pentru-demiterea-lui-traian-basescu-ce-am-aflat-pol58/

    Ce-i cu noi?

  2. i nic carasteanu says:

    Dar sa profiti de nemultumirea populara datorata masurilor anticriza si sa supui unui referendum exact pe cel care a anuntat acele masuri este ok ? Sa te urci in sondaje pe umerii cuiva care se afla in situatie ingrata e frumos ? Nu numai ca referendumul a fost invalid dar a fost si imoral si plin de nesimtire si de oribila si porceasca lipsa de obraz.Sa pui pe oricine la votul prostimii pentru ca nu e popular intr-o perioada e ca si cum ori de cate ori vezi o femeie mai buna decat nevasta-ta sa o scoti afara pentru ca la orizont e una si mai si. Apoi vine dupa un timp alta si mai buna si tot asa. Unde ajungem in felul asta ? Chiar nu va prindeti ca ati fost folositi si pe nemultumirea voastra s-au aranjat ei in posturi si in capul bucatelor ? Chiar credeti ca suspinau de mila voastra ? Nu vedeti ca milionul de locuri de munca e de fapt jumatate milion dar in minus, adica dau afara, nu vedeti ca nu dau cele promise ? Ce vreti sa spuneti ca Dragnea si Hrebenciuc si Dan Ioan Popescu si Nastase si Oprisan mor de dorinta de a imparti miliardele lor cu voi? Sau deja nici nu mai sunt baroni care au furat industria tarii ? I-ati iertat, s-au sters manariile si acum sunt curati, uscati, calcati si nici usturoi n-au mancat ?

  3. i nic carasteanu says:

    De ce comentariile mele nu apar ?

  4. Emi says:

    Nu a spus nimeni ca USL e o mare branza. Bineinteles ca sunt niste nemernici corupţi si ei. Insa Basescu a distrus Romania suficient de mult timp. Iar pentru asta, trebuia pedepsit – macar prin vot popular (desi mergea mai bine cu niste parnaie) si dat jos din viata publica si politica a Romaniei definitiv. Referendumul din 29 iulie a fost despre Basescu si tot ce a facut, nu a fost despre ce urmeaza!!! Merita Basescu sa MOARA (politic)? Merita cu varf si indesat! Atunci poporul trebuia sa mearga la referendum si sa voteze chestia asta. Iar peste 7 milioane de români s-au dus pe arsita de 40 de grade, depăşind în realitate cvorumul imbecil şi imoral impus, dar degeaba, pentru că apoi niste spurcaciuni de asa-zisi “judecatori” de la CCR si-au bătut joc de popor pentru ca sunt santajati/mituiti de aparatul de propaganda al lui Basescu si al puterilor straine care l-au sustinut cu acea ocazie (Germania, SUA etc). Apoi paralamentul USL a bagat-o cu “coabitarea” şi acolo a rămas Băsescu – pe post de Guvernator în colonia România.

    Daca mergem pe principiul “nu avem pe cine sa punem in loc” inseamna sa acceptam vesnic la putere oameni putred de corupti ca Basescu doar pentru ca… sunt de neinlocuit ?!? Sa fim serioşi! Are Romania o gramada de oameni valorosi. Doar ca stau ascunsi.

    Insa chiar si o maimută din pădure ar face mai mult bine pentru ţară decât Băsescu! N-ar avea ea habar sa faca lucruri bune, dar macar n-ar fura si n-ar distruge asa mult această tara.

    Sigur că acum… subiectul Băsescu este deja cumva de domeniul trecutului, desi pastreaza o parte din putere prin parghiile pe care si le-a creat in cei 9 ani de semi-dictatura. Ce face guvernarea Ponta in prezent se apropie cu pasi repezi de dicatura Băsescu-Boc.

    Eu zic ca e timpul pentru un nou referendum… de data aceasta pentru eliminarea din peisja a guvernului USL actual – parca si mai sclav pentru puterile străine decat cele de dinainte.

    Dar nici cu asta nu am rezolva nimic, pentru ca, vine Nic Carasteanu si ne spune…”nu avem pe cine pune in loc”. Pai normal ca nu avem daca societatea civila NU EXISTĂ, mai exact dacă OAMENII SIMPLI – dar de bună credinta, nu se unesc si nu CANDIDEAZA… SAU nu se unesc şi nu PROTESTEAZA…

    CE AŞTEPTĂM ŞI CÂT MAI AŞTEPTĂM CA SĂ NE UNIM ŞI SĂ LUPTĂM ÎMPREUNĂ UNIŢI ŞI INTELIGENT PENTRU ELIBERAREA ROMÂNIEI DE MOCIRLA ÎN CARE TRĂIM?

    România din păcate nu mai are prea mult timp de aşteptat…

    Ce-i cu noi?

  5. hekmatyiar says:

    Valul de nemultumire impotriva “presului” a fost ca si-a atribuit puteri pe care nu le avea. Orice masura de natura salariala a bugetarilor o ia PM. El este ordonatorul principal. Restu-i folclor. Apropo, au fost unii bugetari care in urma taierilor de salarii au reusit sa castige la fel si nu erau magistrati. Auditul daca ar functiona multi ar avea de dat bani inapoi statului, dar statul este impotent si orb. Pacat!

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss