C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Deflaţia veacului ce va să vie

Circumstanţele din economia globală favorizează deflaţia, iar prima parte a secolului poate sta sub semnul acestui fenomen, spune Gary Schilling, investitor cu mare experienţă în pieţele financiare internaţionale. Îmbătrânirea populaţiei, declinul venitului mediu, oferta în exces şi tendinţa de economisire sunt factorii care creează o presiune deflaţionistă în economiile dezvoltate. Acestora li se adaugă achitarea accelerată
a datoriilor care exacerbează deflaţia.

Într-o serie de cinci articole publicate pe Bloomberg, Schilling îi contrazice pe cei care au aşteptări inflaţioniste ridicate şi se uită cu îngrijorare la politicile extrem de relaxate ale băncilor centrale. Astfel, în opinia investitorului american, stimulii abia compensează slăbiciunea sectorului privat şi contracţia datoriei pe diverse segmente de piaţă. Tendinţa de deflaţia este deja vizibilă în ceea ce priveşte salariile, casele, mărfurile şi unele categorii de active financiare, însă acest fenomen ar putea deveni cronic, ceea ce ar fi normal într-o perioadă de pace.

Război şi pace. Inflaţie şi deflaţie

“În anii din urmă, stimulii monetari şi fiscali introduşi în toată lumea au condus la asumpţia că o inflaţie serioasă, dacă nu o hiperinflaţie, este pe drum. Cred că deflaţia cronică este mai probabilă”, îşi începe Schilling primul dintre articole. Aşteptarea faţă de noi creşteri ale preţurilor este întrucâtva rezonabilă; cei mai mulţi oameni au experimentat doar inflaţie. Ultimul episod deflaţionist important a fost consemnat în anii ’30. A fost şi ultima dată când în SUA a fost vreme de pace. “Deflaţia este un fenomen al perioadei de pace”, spune Schilling.

Inflaţia, din contră, apare pe timp de război. Nu se aplică numai în războaiele cu foc, ci şi în războiul rece sau “războiul împotriva sărăciei”. Acestea sunt perioadele care apar când guvernele realizează cheltuieli supradimensionate. Nu este cazul, însă, şi acum; stimulii guvernamentali abia compensează slăbiciunea sectorului privat.

Potrivit calculelor lui Schilling, în America de Nord, de la 1749 încoace, în 95 de ani de război preţurile au crescut în medie cu 5,7% anual, iar în 168 de ani de pace, au scăzut în medie cu 1,2%. De vreme ce SUA se retrag din Irak şi Afganistan, iar statul îşi reduce cheltuielile de apărare, condiţiile de pace ar urma să prevaleze.

Unde şi de ce se manifestă deflaţia

Într-o economie normală (fără război) deflaţia ar fi bine stabilită; în economia globală, dominată de achitarea accelerată a datoriilor în sectorul privat şi a instituţiilor financiare, tendinţa este deflaţionistă într-un mod foarte ridicat. Procesul de deleveraging prin care trece consumatorul american şi companiile din SUA este cel care pune presiune pe deflaţie, spune Schilling, autor al unei cărţi pe această temă, “Age of Deleveraging”. Teza de la care pleacă este aceea că lichiditatea creată de băncile centrale este restrânsă faţă de distrugerea creditului pe care o cunoaşte sectorul financiar în etapa de achitare a datoriilor.

Este un declin al produselor structurate, băncile şterg active din bilanţuri, iar oamenii economisesc mai mult. Îmbătrânirea populaţiei reprezintă o altă forţă deflaţionistă, în timp ce deflaţia mai rezultă şi din creşterea economică sub potenţial. Stocurile ridicate pune presiune în sens descendent pe preţurile mărfurilor. Supraproducţie este şi în domeniul agricol unde, speriaţi de seceta de anul trecut, fermierii au plantat mai mult ceea ce va duce la o recoltă record în 2013. Oferta în exces este o cauză esenţială a deflaţiei, însă acesteia i se adaugă declinul venitului mediu real sau chiar în termeni nominali, rezultat al globalizării pieţei muncii. De asemenea, municipalităţile şi guvernele statelor sunt presate să taie cheltuielile, iar dintre acestea, costurile salariale sunt printre primele pe lista ajustărilor.

După decenii de inflaţie, avem o tendinţă neobişnuită în ceea ce priveşte percepţia dinamicii preţurilor, spune Schilling. Astfel, când plătim preţuri mai mari spunem că este inflaţie, în timp ce dobândim produse la preţuri mici credem că aceasta s-ar datora faptului că facem cumpărături inteligente. În realitate, tendinţele deflaţioniste sunt deja prezente în economie.

Nu toarnă Băncile Centrale atâta lichiditate cât credit se evaporă

Stimulii introduşi în ultimii ani au compensat răsăritul unei epoci a deflaţiei cronice. Deficitele create pentru cheltuielile acestor programe ar fi fost inflaţioniste numai dacă măsurile ar fi apărut într-o perioadă cu şomaj mic şi cerere excesivă. Schilling contrazice faptul că aceşti stimuli pot fi catalizator pentru creşterea preţurilor.

Într-adevăr, stimulii monetari au fost “extremi de agresivi”; mai întâi dobânzi zero, apoi cumpărări directe de active financiare, în special bonduri guvernamentale şi obligaţiuni cu acoperiri în ipoteci. Respectivele măsuri au fost însă neutralizate de înăsprirea standardelor de creditare, de ipotecile mai mici decât valoarea imobilelor şi de incertitudinea asupra locurilor de muncă.

Băncile comerciale au fost la originea creaţiei monetare şi nu au creditat în baza rezervelor create de Fed. Aşa se face că acum mărirea bilanţului băncii centrale nu are efect inflaţionist în măsura în care instituţiile de credit au dificultăţi în a împinge banii în economie. În perioada 1947-1952 fiecare dolar nou de datorie punea 4,61 dolari în produsul intern brut. Acum, în intervalul 2001-2008, fiecare dolar de datorie a adăugat doar 0,08 dolari în PIB.

De unde frica de deflaţie

Impactul stimulilor este din ce în ce mai redus, astfel încât programele de relaxare monetară ale Fed au trecut într-o fază a disperării, cu achiziţii de active financiare de 85 miliarde dolari pe lună pe seama extinderii bilanţului băncii centrale. “Este o reacţie experimentală, aproape disperată”, scrie Schilling. El aminteşte că actualele programe de stimulare au ca principal motiv tocmai frica de deflaţie.
Reprezentanţii Rezervei Federale vor ca dobânzile să fie real negative pentru ca oamenii să continue să se împrumute. Totuşi, prentru că dobânzile nu pot merge sub zero, orice scădere de preţuri creează randamente real pozitive pentru cash. Realitatea existenţei unor rezerve în exces de 1,7 trilioane dolari în sistemul bancar american arată că oamenii nu se mai împrumută.

Dacă deflaţia cronică se instalează, dobânzile vor rămâne la zero, iar Fed va fi incapabilă să mai taie ratele de dobândă dacă survine o nouă slăbiciune în economie. Bancherii centrali se tem de aşteptările deflaţioniste care determină o întârziere a cumpărărilor; aceasta contribuie la o majorare a stocurilor, la supracapacităţi, ceea ce forţează în jos preţurile şi exacerbează tendinţele de deflaţie.

Îngrijorarea cea mare este legată de faptul că deflaţia va majora valoarea datoriilor în termeni reali, iar în acest caz capacitatea de rambursare a debitorilor devine îndoielnică. Este ceva similar cu ceea ce se întâmplă acum când oamenii nu pot achita ipotecile din salarii tăiate.

O altă obiecţie adusă în discuţie de unii analişti este aceea că prin deflaţie ar creşte datoria federală. “Unii critici sugerează că este o conspiraţie guvernamentală pentru a promova inflaţia şi a reduce astfel valoarea datoriei. În conversaţiile mele cu factorii de decizie politică de peste ani nu am auzit nici cea mai mică indicaţie că aşa o politică ar exista. De fapt, este mai multă grijă asupra efectelor distrugătoare ale inflaţiei asupra economiei”, spune Schilling.

Deflaţia poate fi bună

Compensarea forţelor deflaţioniste prin stimuli fiscali şi monetari este doar temporară, consideră investitorul american. El însă afirmă că deflaţia poate fi bună, în măsura în care rezultă din ofertă excesivă şi din tehnologiile superioare. Un astfel de exemplu este cel al maşinii de fabricat sticlă ce a înlocuit sticlarii, aceasta a condus la coborârea preţului unei duzini de sticle de la 3,5 dolari în 1864, la 40 de cenţi în 1888.

De asemenea, în perioada 1870-1898 economia SUA a crescut în medie cu 4,5% pe an şi consumul pe cap de locuitor s-a majorat cu 2,3% pe an într-un răstimp în care preţurile de gros au scăzut cu 34% (o medie anualizată de 1,7%), iar preţurile de consum au suferit un declin de 47% (2,5% anual). O astfel de deflaţie bună a fost şi în anii ‘20, când apariţia pe scară largă a automobilelor şi electrificarea masivă a dublat producţia industrială deşi preţurile au scăzut.

Adrian Panaite

sursa: curierulnational.ro

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss