C O N T R A P R O P A G A N D Ă

De la Varșovia la Washington și de aici la Ankara prin Moscova

Consiliul Nord-Atlantic de la Varșovia, consumat în admosfera tensionată a Brexitului, a confirmat dezbinarea profundă a NATO.

1993

Pe de o parte, Ostpolitikul german, francez și italian, s-au opus, nu atât orientării oficiale anglo-americane privind confruntarea cu Rusia, ci ostilității strategice a Washingtonului față de orice coagulare continentală europeană; cu precădere atunci când ea se realizează sub semnul antantei germano-ruse. Declarațiile ministrului de externe german și ale președintelui francez nu au lăsat nici un dubiu în această privință.

Pe de altă parte, refuzând inițiativa neinspirată a partenerului său strategic român, referitoare la constituirea unei flote a riveranilor NATO la Marea Neagră, Turcia a transmis mesajul că nu mai este dispusă să urmeze agenda SUA în Orientul Mijlociu și în Europa de est și sud-est, cu riscul ca astfel să fie expusă simultan ostilității ruse, terorismului islamic și separatismului kurd. Aceasta în condițiile în care, aflată pe punctul de a părăsi UE, Marea Britanie trebuie să își fi descoperit în arhivele sale geopolitice vechea soluție a apropierii de Turcia pentru a o transforma în vârf de lance împotriva puterilor europene de uscat cu ambiții hegemonice.

Nu au sesizat această realitate numai cei care nu au dorit să o vadă, precum românii – deopotrivă liderii de mucava și analiștii de plastelină.

Ca altădată, Summitul NATO a fost urmat de cel NATO-Rusia (la Bruxelles) și de cel SUA-Rusia (reunindu-i pe miniștrii de externe respectivi la Moscova). Probabil că în cadrul celui din urmă Washingtonul a pus în operă concluziile trase de el la finalul celui dintâi. Era normal să fie așa. Tot mai preocupate de situația din Pacific pusă sub presiune de ridicarea Chinei, blocate în viesparul islamic și abandonate cu spatele descoperit de către aliații europeni, SUA nu puteau găsi ieșire decât la Kremlin.

Politologul american George Friedman observa într-un studiu recent al situației create de puciul de la Ankara, că arestarea celor doi piloți turci care împinseseră în criză maximă relațiile ruso-turce doborând cu câteva luni înainte un avion militar rus, pe motiv că aceștia ar fi făcut parte dintre complotiști, vrea să spună că autorii loviturii de stat aveau în intenție nu doar un atentat împotriva ordinii constituționale a Turciei ci și angajarea aceasteia în război cu Rusia. Ceea ce a fost dejucat. Nici că se putea reparație mai bună pentru orgoliul rusesc și ieșire mai onorabilă pentru șeful statului turc. Pe o asemenea bază se poate clădi în plan imediat un parteneriat strategic între Rusia și Turcia care, cu sacrificarea cauzei kurde, în afara consolidării frontului anti ISIS, mai prezintă și avantajul – la urma urmelor un bonus inclusiv pentru Washington, care direct mai greu o poate face – de a readuce Iranul în comunitatea statelor „civilizate”, transformându-l din actor revoluționar în actor legitimist.

Apropierea Turciei de Rusia înseamnă asumarea unui spațiu de manevră mai mare al Ankarei în raport cu Washingtonul. Acesta știe însă că o asemenea mișcare este toxică pentru protagoniștii ei. Nu din cauza istoriei (construită de oameni) ci a geografiei (dată de Dumnezeu sau de… Allah). De aceea ar putea fi gata să o accepte, făcând un sacrificiu de nebun pe tabla de șah a lumii.

Rusia știe, neîndoielnic, și ea același lucru. Posibilitatea alianței cu Turcia ar putea fi un fruct otrăvit. Cu atât mai mult cu cât nu este vorba despre o Turcie kemalistă (care a avut totuși perioade de cooperare strategică cu Rusia sovietică și postsovietică, Mustafa Kemal purtând o corespondență aproape afectuoasă cu Lenin) ci o Turcie neo-otomană.

Pe de altă parte, atât Rusia cât și SUA înțeleg că fără o forță imperială care să pună ordine în viesparul arabo-musulman, ele nu vor putea face mai nimic și nu vor avea liniște. Optim este ca o asemenea forță să fie ea însăși musulmană, cu experiență imperială și moderată în plan religios (mergând până la acceptarea laicității). Turcia îndeplinește aceste condiții. Partajarea Imperiului Otoman la finele primului război mondial între puterile coloniale europene, succedate de SUA și URSS după cel de al doilea război mondial, s-a dovedit un dezastru global. Întrucât protagoniștii lumii de azi nu știu cum să meargă înainte, preferă, desigur, să meargă înapoi.

Mai rămâne de rezolvat o singură problemă. Cum să se facă în așa fel încât renașterea otomanismului să nu aducă la masa puterii globale un musafir prea gurmand? Indiferent cine ar fi în aparență câștigătorul sau perdantul puciului eșuat de la Ankara – Rusia sau SUA – nici unul nu ar fi firesc să își dorească venirea în tabăra sa și respectiv plecarea din tabăra sa a unui jucător prea puternic. În această perspectivă opera de autodistrugere a Turciei, care se săvârșește sub ochii noștri în aceste zile, prin castrarea armatei, amuțirea intelectualității și „etatizarea” libertății, cu efectele lor economice inevitabile, este prețul promovării proiectului său imperial și garanția că acesta va avea doar relevanță regională. Că „încununarea” operei va fi sau nu plecarea, pe căi pașnice sau violente, a președintelui Erdogan, nu mai contează. Ar fi doar un detaliu istoric.

În acest context, lipsa de viziune și caracter a conducerii României capătă proporțiile dezastrului național. Întregul sistem de securitate al României se prăbușește, ca și în 1940, iar elitele sale sunt dinnou incapabile atât să ajungă la o pace internă cât și să promoveze o geopolitică națională salvatoare. Paralizați în iluziile neputinței lor, liderii politici români se comportă cu frivolitatea jucătorilor de poker care, după ce și-au pierdut banii proprii, în loc să plece acasă, încearcă să se refacă mizând pe întreaga avere a familiei. În curând nu vor mai avea decât soluția sinuciderii. Asta nu va scăpa, însă, națiunea română de la faliment.

Autor: Adrian Severin

Sursa: Adrian Severin Blog

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss