În călătoriile mele prin lume am vizitat sute de muzee. Niciunul nu se numea Muzeul Capitalismului. În lume există milioane de muzee, dar nici unul dintre ele nu este un muzeu al capitalismului. În România există chiar un muzeu al comunismului. De ce nu avem oare şi un muzeu al capitalismului?
Căutând răspunsul la această întrebare mi-a venit în minte fraza marelui filosof iluminist francezVoltaire (1694-1778) despre afaceriştii din Londra. El scrie cu o ironie biciuitoare : “Londra este un oraş prosper unde evreul, musulmanul şi creştinul se înţeleg de minune când fac afaceri şi cad cu toţii de acord asupra faptului că păgân şi lipsit de credinţă în bunul Dumnezeu nu poate fi decât acela care pierde banii şi dă faliment.” (VOLTAIRE – Scrisori privitoare la naţiunea engleză)
Iată o frază demnă de a fi scrisă cu litere de aur deasupra intrării într-un eventual muzeu al capitalismului.
Ce am putea noi să mai expunem în acest muzeu al capitalismului? Desigur, sarcasticele eseuri ale englezului Jonathan Swift (1667-1745), autorul celebrului roman Călătoriile lui Gulliver care ne-a încântat copilăria şi care este cel mai mare pamfletar al tuturor timpurilor. Genialul Swift şi-a bătut joc de ideologia capitalistă într-un mod atât de sălbatic încât marea nobilime engleză a fost pe punctul de a-şi ieşi din minţi. Să punem în muzeul nostru pamfletul lui publicat în 1729: “O modestă propunere prin care oamenii săraci şi scumpa noastră ţară pot scăpa de povara întreţinerii copiilor obţinând chiar profit”.
Aici autorul apelează cu un talent genial la ipocrizia capitalistă şi la calculul meschin al acesteia, prefăcându-se preocupat să elibereze Regatul Englez de povara cheltuielilor: “Am primit asigurări de la negustorii noştri că un băiat sau o fată înainte de vârsta de 12 ani nu sunt o marfă vandabilă şi chiar şi după această vârstă ei nu pot fi vânduţi cu mai mult de trei lire bucata, cel mult trei lire şi o jumătate de coroană, bani care nu acoperă nici pe departe cheltuileile făcute cu creşterea lor, care se ridică la 12 lire. Ca atare, frământându-mi îndelung mintea şi ca demn iubitor al ţării mele şi dornic de a o scăpa de povara cheltuielilor inutile, aduc cu umilinţă la cunoştinţa domniilor voastre că m-am gândit că pruncii pot fi folosiţi cu câştig bun în alt mod. Am primit asigurări de la un american trăitor aici la Londra că un copil mic şi grăsuţ, bine îngrijit, poate fi un aliment de mare căutare pe piaţă, carnea lui fragedă putând fi foarte bine gătită şi servită sub formă de borş dres cu smântână sau ca fripturică presărată cu un pic de piper” etc.
Swift descrie cum Gulliver cunoaştela Academia din Laputa, într-un laborator plin cu butoaie de rahat, un savant duhnind îngrozitor a closet şi care cu barba şi hainele mânjite de fecale îl anunţă tainic că era pe punctul de a descoperi o metodă prin care să transforme fecalele în alimentele din care ele proveneau. El îi spune lui Gulliver:“Muncesc de o viaţă la acest proiect, domnul meu şi pot spune că prin această metodă voi face ca banii daţi pe mâncare să fie complet recuperaţi din rahat şi astfel societatea noastră engleză să prospere şi să se îmbogăţească şi mai tare!”
Desigur, asemenea exponate ar stârni hazul şi i-ar amuza copios pe vizitatorii muzeului cu pricina. Ele ar putea constitui chiar o secţie separată a muzeului.
Într-o altă aripă a muzeului capitalismului am putea amenaja un alt compartiment. Deasupra intrării acestuia am putea pune un panou pe care să fie redat cu litere mari celebrul text al lui Alexandr Soljeniţân: “Este stupefiant faptul că în Occident, unde este imposibil să se păstreze secrete politice din cauză că ele sunt aduse imediat la cunoştinţa publicului de către presă, secretul cumplitelor lagăre staliniste din Rusia a fost perfect şi scrupulos păstrat de către guvernele britanic şi american. În închisorile din Rusia şi în lagărele prin care eu am trecut ne întâlneam deseori cu vizitatori englezi şi americani care veneau la noi în vizite oficiale. Noi credeam că ei se vor duce în ţara lor şi vor spune grozăviile pe care le-au văzut în Rusia. Când eu am scăpat din lagăr şi am ajuns în Occident un sfert de veac mai târziu, am rămas uimit şi nu mi-a venit să cred când am aflat că opinia publică din Occident şi din SUA nu ştia nimic despre tragediile şi lagărele staliniste.” (Alexandr SOLJENIŢÂN- Arhipelagul Gulag, vol. 1 pg. 39).
Dar să mergem mai departe cu mobilarea muzeului capitalismului. Am putea să punem acolo de exemplu fotografiile bunei cooperări a capitalismului occidental cu comunismul. Aici, pe acest perete uriaş putem pune fotografii în care se vede o întreagă divizie a R.O.U.A. (Armata Rusă de Eliberare) în frunte cu generalul Vlasov şi alţi generali ruşi care dezertaseră din Armata Roşie şi luptau pentru eliberarea Rusiei de comunism. Ce greşeală au putut să facă vlasoviştii! Britanicii şi americanii i-au prins pe toţi militarii ROUA şi i-au predat lui Stalin la 2 august 1945. Iar sovieticii i-au executat pe toţi!
Să mai punem în acest muzeu dovezile odioasei crime de stat prin care capitalismul francez a dat ordin Armatei Franceze să abandoneze în 1962 pe cei 20 000 de luptători harkis în mâinile Frontului Islamic Algerian de Eliberare Naţională. Simţind că pierd Algeria, francezii s-au gândit s-o abandoneze. S-a pus însă problema harkis-ilor.
Harkis-ii erau localnici algerieni care se înrolaseră în trupele franceze şi luptau alături de ele împotriva Frontului Islamic care voia eliberarea Algeriei. Generalii francezi din Algeria au susţinut cu tărie ca harkis-ii şi familiile lor să fie scoşi din Algeria şi duşi în coloniile franceze sau chiar în Franţa. Dar Parisul a respins propunerea sub pretextul că ar fi fost prea mari cheltuielile cu transportul şi că Guvernul nu avea bani pentru aşa ceva, fiindcă în Franţa era criză! Şi fiindcă nu s-a găsit nici un miliardar francez care să vrea să plătească vreo câteva sute de mii de dolari pentru salvarea karkis-ilor, glorioasa Armată Franceză, sub pretextul controlului armelor, le-a luat karkis-ilor toate armele, le-a urcat împreună cu soldaţii ei în camioane, după care a fugit rupând pământul. Nefericiţii harkişi s-au trezit abandonaţi, complet dezarmaţi în faţa trupelor Frontului Islamic de Eliberare a Algeriei care-i considera trădători ai naţiunii. Aşa se face că 20 000 de algerieni care luptaseră ca militari sub culorile drapelului francez şi ale Franţei au fost trădaţi cu cinism de Franţa şi au fost asasinaţi bestial la modul cel mai barbar cu putinţă şi ei şi familiile lor, nefiind iertaţi nici măcar copii de doi ani care au fost sugrumaţi în faţa părinţilor de islamiști. Desigur, azi nimeni nu ştie nimic de această monstruoasă crimă de stat. Ce păcat că nu există un muzeu al capitalismului care s-o prezinte!
În 1945 Anglia a predat comandamentului sovietic 45 000 de cazaci care fugiseră din faţa trupelor ruse şi-şi croiseră drum prin Iugoslavia până la englezi, implorându-i să le acorde azil politic. Armata engleză i-a liniştit, le-a dat haine noi şi i-a alocat la raţie de hrană. După care i-a înconjurat cu tancurile şi infanteria lângă oraşul Judenburg. Militarii englezi i-au bătut pe cazaci cu paturile puştilor, i-au îngrămădit ca pe vite într-un ţarc uriaş, după care i-au chemat pe sovietici şi i-au predat acestora, deşi ştiau că-i trimit la moarte sigură. Cazacii nu aveau nici măcar cuţite ca să se înjunghie unii pe alţii. Au fost duşi în lagăre şi executaţi de ruşi ca trădători. Am putea să punem undeva la vedere pe un perete dacă nu fotografiile măcar povestea tragică a acestor oameni. Dar nu avem un muzeu al capitalismului!
Pe un alt perete putem pune în ipoteticul nostru muzeul capitalismului fotografii cu măcelul din Valea Lenz unde în 1945 au pierit 35 000 de ucrainieni, beloruşi, georgieni, moldoveni şi dizidenţi ruşi care fugiseră din URSS împreună cu familiile lor şi ceruseră azil englezilor. Autorităţile engleze s-au arătat copleşitor de amabile cu aceşti oameni care refuzau să accepte comunismul şi i-au asigurat pe fugari că vor fi trimişi în America şi Australia. Dar (ce straniu şi ciudat!) englezii s-au schimbat peste noapte şi oamenii amabili şi primitori au devenit dintr-o dată lupi! Fugarii au fost înconjuraţi de trupele engleze ale generalului Davis lângă râul Drava, pe Valea Lenz şi somaţi să se ducă şi să se predea sovieticilor. Din zeci de mii de guri a răsunat un singur strigăt: “Nu ne ducem!” Şi mulţimea care umpluse câmpia a început să plângă, preoţii ortodocşi au îmbrăcat odăjdiile şi au început să slujească sub cerul liber invocând protecţia lui Dumnezeu. Copiii plângeau şi mamele îşi smulgeau părul din cap şi strigau soldaţilor englezi căzându-le picioare: “Nu ne trimiteţila Stalin că ne va ucide pe toţi! ”
Dar regimentele engleze ale Majestăţii Sale Britanice (”Doamne, ocroteşte-o pe Regină!”) au deschis focul asupra mulţimii neînarmate şi au început să spargă capetele oamenilor lovindu-i cu paturile puştilor şi cu bâtele.
Înnebuniţi de groază, fugarii s-au repezit pe podul de peste râul Drava, dar tancurile engleze le-au tăiat calea. Atunci familii întregi s-au aruncat în apele râului cu copii cu tot ca să moară. Şi miile de morţi, bătrâni, bărbaţi, femei, copii au fost îngropaţi în pământul german în cimitirul Lenz şi aproape nimeni nu mai ştie de ei în ziua de azi. Ce păcat că toate astea nu se pot regăsi într-un muzeu al capitalismului!
Speriaţi de rezistenţa fugarilor, americanii şi englezii nu i-au mai predat pe ruşi lui Stalin după 1947. În schimb i-au internat în lagăre speciale precum cel din Wolsberg. Aici femeile ruse, sub supravegherea soldaţilor englezi, munceau din greu de dimineaţa până seara la tăiat de iarbă. Şi tăiatul ierbii se făcea în acest fel: femeile se aliniau în zori una lângă alta la marginea câmpiei, se aplecau (dar fără să se lase pe vine) şi cu o forfecuţă tăiau un singur fir de iarbă pe care-l curăţau de praf şi-l aşezau în buzunarul şorţului. După care se aplecau din nou şi mai tăiau un fir şi altul şi altul. Când se adunau unsprezece fire le legau cu un al doisprezecelea fir mai lung şi le făceau snop. Şi tot astfel, de dimineaţa până seara, zile şi luni întregi.
Desigur, aşa ceva nu ar fi putut imagina decât îndelungata tradiţie democratică britanică şi cei 1300 de ani de strălucitoare civilizaţie engleză. De ce nu avem un muzeu al capitalismului care să arate toate acestea?
În fine, venind mai aproape de zilele noastre, am putea amenaja diorame în acel muzeu cu scene din actuala Românie capitalistă. O scenă interesantă ar fi aceea în care în anul 2000 sau 2001,la Bucureşti, la unul din etajele Ministerului de Interne, un tribunal alcătuit din foşti politruci şi securişti români cu funcţii grele în Ministerul de Interne al României (precum Ionel Tecşa, Vasilescu – şeful Direcţiei de Imagine din M.I., fostul politruc Zamfir, colonelul Lăpăduşi etc. ) îl judeca pe redactorul-şef al revistei Pentru Patrie, numit pe funcţie doar de două săptămâni. Acesta, locotenent-colonel, era un scriitor dizident care fusese internat timp de cinci ani în lagărele militare comuniste de muncă forţată. După 1990, securiştii şi foştii politruci reinstalaţi în funcţii, reluaseră hăituirea scriitorului. Fiindu-le teamă să-l atace direct sau să-l atace profesional, recurseseră al alt truc: îl plăteau cu un salariu derizoriu. Totuşi, postul lui de redactor-şef îi interesa şi voiau să aducă pe acel post un om de-al lor, un fost fotograf om al fostei Securităţii. Ca atare se hotărâseră să-l atace direct pe scriitor şi-i înscenaseră un soi de proces în care care voiau să demonstreze că el era… indisciplinat.
Cel vizat pentru înlăturare, înconjurat de hienele Securităţii, a ridicat tonul şi a strigat:”De ce mă chemaţi aici la acest circ? De ce nu mi-aţi trimis direct ordinul de schimbare din funcţie? Sau vreţi o acoperire? Bine! Dacă tot vă place să înscenaţi procese, atunci daţi-i drumul şi judecaţi-mă pentru subminarea economiei naţionale şi pentru faptul că am înfometat poporul! Vă pricepeţi la asta…”
Desigur, s-a stârnit rumoare. În acest timp, în aceeaşi clădire, cu un etaj mai sus, consilierele străine acreditate la minister şi care conversau cu chipeşii ofiţeri ai fostei Securităţi pe teme de implementare a democraţiei europene în România au întrebat ce se întâmplă. “A, nimic important! Un locotenent-colonel, un fost dizident, protestează împotriva noastră şi strigă că suntem securişti. Nu vă faceţi probleme. O să-l înlocuim din funcţie… ” au spus ofiţerii .
Şi nu s-a înfiorat inima doamnelor consiliere străine, ochii lor nu s-au tulburat auzind aşa ceva. Sprâncenele lor subţiri, bine pensate nu s-au încruntat. Doamnele n-au bătut din picior, nu au măturat cu dosul mâinii paharele cu lichior şi şampanie de pe masă, aruncându-le pe jos şi nu au sărit în sus de pe scaune strigând “Vrem să mergem acolo şi să vorbim cu omul acela!” aşa cum ar fi trebuit şi aşa cum le spuseseră să facă Guvernul ţării lor şi Congresul.
Iar fostul locotenent-colonel, demis în cele din urmă, cu sufletul amărât de tristeţe şi dezamăgire s-a îmbolnăvit grav de ulcer şi ficat, a stat vreo doi ani prin spitale şi în cele din urmă a fost trecut în rezervă cu o pensie derizorie, care abia îi ajungea pentru plata medicamentelor şi din care abia trăia de pe o lună pe alta. Şi poate că o mai fi trăind şi azi dacă nu cumva o fi murit…
Da, s-ar putea face montaje interesante cu astfel de scene. Ce păcat că nu avem un muzeu al capitalismului! Tinerele noastre generaţii ar putea vedea acolo multe şi ar putea învăţa multe lucruri! O, ce multe lucruri ar putea învăţa acolo tinerii români despre economia de piaţă şi mai ales despre politică de piaţă a capitalismului! De ce oare nu avem în România un muzeu al capitalismului?
Autor: Ion DINIŞOR
Sursa: Universul Romanesc
Adauga comentariu