De ce doreşte statul să controleze moneda

Imaginează-ţi că te afli la conducerea statului, definit ca o instituţie care deţine un monopol teritorial asupra luării deciziilor finale în orice tip de conflict, inclusiv în cazul celor ce implică statul şi agenţii săi şi, prin urmare, ai dreptul de a impozita, adică de a determina unilateral preţul pe care îl plătesc cetăţenii pentru ca tu să ai posibilitatea de a hotărî în cele din urmă. A acţiona sub aceste constrângeri – sau, mai degrabă, fără constrângeri – înseamnă politică şi acţiune politică şi ar trebui să fie clar încă de la început faptul că politica, prin însăşi natura ei, este întotdeauna un rău. Nu din punctul tău de vedere, bineînţeles, ci din punctul de vedere al celor care se supun deciziilor tale în calitate de judecător final. În mod evident, te vei folosi de poziţia deţinută pentru a te îmbogăţi pe seama altora.

Mai exact, ne putem imagina care ar fi atitudinea ta vis-a-vis de bani şi sistemul bancar.

Să presupunem că te afli la conducerea unui stat care a depăşit stadiul unei economii primitive bazate pe barter şi în cadrul căreia se folosesc banii, ca mijloc comun de schimb. Pentru început, este uşor de înţeles de ce vei fi interesat în mod deosebit de bani şi afaceri monetare. În calitate de conducător al statului poţi, în principiu, să confişti orice doreşti şi să beneficiezi de un venit nemeritat. Dar, în loc să confişti bunuri intermediare sau de consum, vei prefera mai degrabă să confişti bani. Pentru că banii, fiind cel mai vandabil şi acceptat bun, îţi oferă libertatea de a-ţi cheltui propriul venit aşa cum îţi place, pe o gamă largă de produse. În primul rând aşadar, impozitele pe care le vei preleva de la populaţie vor fi impozite monetare, fie pe proprietate, fie pe venit. Vei dori să-ţi maximizezi veniturile din impozite.

Totuşi, în această încercare te vei izbi curând de unele obstacole oarecum imposibil de înlăturat. În cele din urmă, încercările tale de a mări veniturile din impozite se vor lovi de opoziţia populatiei, iar ratele ridicate de impozitare nu vor mai conduce la venituri mari, ci la unele mai mici. Venitul tău – puterea de cumpărare – scade, deoarece producătorii, împovăraţi cu taxe din ce în ce mai mari, pur şi simplu vor obţine mai puţine bunuri.

În această situaţie ai o singură alternativă pentru a-ţi mări în continuare nivelul consumului sau pentru a ţi-l menţine pe cel actual: împrumutarea fondurilor necesare. Iar pentru acest lucru trebuie să mergi la bănci – şi de aici reiese interesul tău pentru bănci şi sistemul bancar. Dacă împrumuţi bani de la bănci, acestea vor manifesta automat un interes activ pentru bogaţia ta viitoare. Ele vor dori să rămâi în „afacere”, adică vor dori ca statul să continue cu „afacerea” lui de exploatare a populaţiei. Şi, de vreme ce băncile tind să fie actorul principal în societate, o astfel de alianţă este, cu siguranţă, benefică pentru tine. Pe de altă parte însă, ca un aspect negativ, apare faptul că, dacă împrumuţi bani de la bănci, nu va trebui doar să restitui împrumutul, ci şi să plătesti o dobândă.

Atunci, tu, în calitate de conducător al statului, te vei întreba: „Cum pot scăpa de aceste două constrângeri: opoziţia faţă de impozitare manifestată sub forma unor încasări scăzute şi nevoia de a împrumuta dar şi de a plăti dobânzi băncilor?”

Nu este greu de imaginat care ar fi soluţia finală a problemei tale.

Poţi obţine independenţa dorită faţă de contribuabili şi faţă de bănci doar dacă te autointitulezi un monopolist teritorial al creării de monedă. Pe teritoriul respectiv, tu esti singurul care are dreptul de a crea bani. Dar asta nu este suficient. Pentru că, atâta vreme cât banii reprezintă un bun obişnuit care se produce cu anumite costuri, şi tu te vei confrunta cu astfel de costuri. Atunci, mai bine te vei folosi de poziţia de monopol pentru a reduce costurile de producţie şi calitatea banilor, ducându-le cât mai aproape de zero. În locul banilor scumpi dar de calitate cum ar fi aurul şi argintul, vei avea grijă ca nişte bucăţi de hârtie lipsite de valoare, care pot fi produse fără niciun cost, să devină bani. (În mod normal, nimeni nu ar accepta nişte bucăţi de hârtie fără valoare ca modalitate de plată. Bucăţile de hârtie sunt acceptate în efectuarea plăţilor doar dacă ele reprezintă titluri cu acoperire în ceva, de exemplu titluri de proprietate. Cu alte cuvinte, va trebui să înlocuieşti bucăţi de hârtie ce reprezintă titluri cu acoperire în bani, cu bucăţi de hârtie ce reprezintă titluri cu acoperire în nimic).

În condiţii de concurenţă, adică dacă toată lumea ar fi liberă să producă bani, moneda care ar putea fi produsă la un cost aproape de zero, va fi produsă până la nivelul la care venitul marginal este egal cu costul marginal şi, întrucât costul marginal este zero, venitul marginal, adică puterea de cumpărare a acestor bani, va fi de asemenea zero. Prin urmare, apare necesitatea de a monopoliza producţia banilor de hârtie, de a limita oferta lor, pentru a evita apariţia fenomenului hiperinflaţiei şi dispariţia banilor de pe piaţă (întoarcerea către „valorile reale”); cu cât acest proces va continua mai mult, cu atât banii vor fi mai ieftini.

Într-un fel, ai obţinut ceea ce toţi alchimiştii şi susţinătorii lor vroiau să obţină: ai produs ceva valoros (bani care au putere de cumpărare) din ceva lipsit de valoare. Ce realizare! Nu te costă practic nimic, dar poţi să-i foloseşti cumpărând ceva valoros pentru tine, cum ar fi o casă sau un Mercedes; iar de aceste avantaje te poţi bucura nu numai tu, ci şi prietenii şi cunoştinţele tale care brusc se vor înmulţi (inclusiv mulţi economişti ce vor explica de ce monopolul tău este benefic pentru toată lumea).

Care sunt efectele? În primul rând, mai mulţi bani de hârtie nu influenţează în niciun fel cantitatea sau calitatea tuturor celorlalte bunuri non-monetare. Există exact atâtea bunuri câte erau şi înainte. Acest fapt respinge imediat ideea – susţinută de majoritatea, dacă nu chiar de toţi economiştii mainstream – conform căreia „mai mulţi” bani măresc într-un fel „bunăstarea socială”. Să crezi acest lucru, aşa cum fac cei care consideră că o politică a banilor ieftini este o soluţie eficientă şi „benefică pentru societate”, înseamnă să crezi în magie: pietrele – sau mai bine spus, hârtia – se poate transforma în pâine.

În realitate, efectul banilor suplimentari nou-tipăriţi este dublu. Pe de o parte, preţurile monetare vor fi mai mari decât ar fi fost în mod normal şi puterea de cumpărare a unităţii monetare va fi mai mică. Într-un cuvânt, rezultatul va fi inflaţia. Totuşi, mai important este faptul că, deşi cantitatea mai mare de bani nu va mări (sau reduce) avuţia socială din prezent (cantitatea totală de bunuri din societate), ea va redistribui avuţia actuală în favoarea ta, a prietenilor şi cunoştinţelor tale, adică a celor care intră primii în posesia banilor. Tu şi prietenii tăi v-aţi îmbogăţit (deţineţi o parte mai mare din avuţia socială totală) pe seama sărăcirii altora (care, pe cale de consecinţă, deţin mai puţin).

Problema ta şi a prietenilor tăi în privinţa acestei înscenări instituţionale, nu este că ea n-ar funcţiona. Funcţionează perfect, mereu în avantajul tău (şi al prietenilor tăi) şi în defavoarea celorlalţi. Tot ceea ce ai de făcut este să eviţi hiperinflaţia. Pentru că atunci, oamenii ar renunţa să mai folosească bani şi s-ar năpusti asupra valorilor reale, luându-ţi din mâini bagheta magică. Problema cu monopolul asupra banilor de hârtie, dacă există vreuna, este faptul că el va fi observat de ceilalţi şi recunoscut drept ceea ce este de fapt: cel mai mare furt.

Dar această problemă poate fi rezolvată şi ea dacă, pe lângă monopolizarea producţiei de bani, te-ai transforma în bancher şi te-ai implica în afaceri bancare odată cu infiinţarea unei bănci centrale.

Pentru că poţi crea bani din nimic, poţi crea şi credit din nimic. De fapt, pentru că poţi crea credit din nimic (fără economisire din partea ta), vei oferi împrumuturi la rate mai mici decât oricine altcineva, chiar la o rată a dobânzii apropiată de zero (sau chiar negativă). Având această putere, nu numai că nu vei mai depinde de bănci şi de sistemul bancar, ci mai mult decât atât, poţi face băncile să depindă de tine şi poţi măslui o alianţă şi o complicitate permanentă între bănci şi stat. Nici măcar nu va trebui să te implici direct în procesul de investire a creditului. Această sarcină, şi riscul pe care ea îl implică, le poţi lăsa fără probleme în grija băncilor comerciale. Tu şi banca centrală aveţi de făcut un singur lucru: să creaţi credit din nimic şi apoi să-l oferiţi sub formă de împrumuturi băncilor comerciale, la rate ale dobânzii sub nivelul pieţei. În loc să fii tu cel care plăteşte dobânzi băncilor, băncile vor fi cele care îţi vor plăti ţie dobânzi. Băncile, la rândul lor, împrumută partenerilor lor de afaceri creditul obţinut uşor pentru rate ale dobânzii puţin mai mari, dar tot sub nivelul pieţei (pentru a câştiga din diferenţă). În plus, pentru a face băncile şi mai dornice să lucreze cu tine, le poţi permite să creeze o anumită cantitate de bani din creditul primit (bani sub formă de cecuri) în plus faţă de banii pe care i-ai creat tu (sistemul bancar bazat pe rezerve fracţionare).

Care sunt consecinţele acestei politici monetare? Într-o mare măsură, sunt aceleaşi ca şi în cazul unei politici a banilor ieftini. În primul rând, o politică a creditului ieftin este, de asemenea, inflaţionistă. Mai mulţi bani sunt puşi în circulaţie şi preţurile vor fi mai mari, iar puterea de cumpărare a banilor va fi mai mică decât ar fi fost în mod normal. În al doilea rând, nici expansiunea creditului nu are vreun efect asupra cantităţii sau calităţii bunurilor existente. Nici nu măreşte, nici nu micşorează volumul lor. Mai mulţi bani înseamnă doar atât: mai multă hârtie. Ei nu măresc şi nici nu au cum să mărească avuţia socială câtuşi de puţin. În al treilea rând, creditul ieftin generează de asemenea o redistribuire sistematică a avuţiei sociale în favoarea ta, a băncii centrale, şi a băncilor comerciale care fac parte din cartelul tău. Primeşti o dobândă pentru nişte bani pe care i-ai creat din nimic fără niciun cost (în locul unor bani economisiţi cu greu dintr-un venit existent); la fel fac şi băncile care câştigă dobânzi suplimentare pentru împrumuturile gratuite primite de la tine. Aşadar, atât tu cât şi prietenii tăi, băncile, intraţi în posesia unui „venit nemeritat”. V-aţi îmbogăţit în defavoarea tuturor celor care au economisit în mod „real” (care primesc o rată a dobânzii mai mică decât ar fi primit in mod normal, adică în lipsa injectării pe piaţă a creditului ieftin).

Pe de altă parte, există o diferenţă fundamentală între o politică monetară de tipul „tipăreşte-şi-cheltuie” şi o politică monetară de tipul „tipăreşte-şi-împrumută”.

În primul rând, o politică a creditului ieftin alterează structura producţiei – ceea ce se produce şi de către cine se produce – într-un mod semnificativ.

Tu, şeful băncii centrale, poţi crea credit din nimic. Nu trebuie ca, în prealabil, să econo- miseşti bani din venitul tău, adică să îţi reduci cheltuielile, să renunţi la a cumpăra anumite bunuri non-monetare (aşa cum ar trebui să facă fiecare persoană dacă doreşte să ofere un credit cuiva). Tot ceea ce trebuie să faci este să porneşti tiparniţa de bani şi să „deteriorezi” orice rată a dobânzii cerută pe piaţă celor care vor să împrumute de către cei care economisesc. Oferirea creditului nu implică niciun sacrificiu din partea ta (de aceea instituţia aceasta este aşa „drăguţă”). Dacă lucrurile merg bine, vei primi o rată a dobânzii pozitivă pe seama investiţiei „pe hârtie”, iar dacă nu, ei bine, în calitate de producător monopolist al banilor, poţi întotdeauna să-ţi recuperezi pierderile mult mai repede decât oricine altcineva: acoperindu-le cu şi mai mulţi bani tipăriţi.

În lipsa costurilor şi a riscului autentic de a suferi pierderi, poţi acorda credite fără să faci discriminări, oricui şi pentru orice, fără să te preocupi de solvabilitatea debitorului sau de siguranţa planului său de afaceri. Datorită creditului tău „ieftin”, anumiţi oameni (în special bancherii de investiţii) care altfel nu ar fi fost consideraţi suficient de solvabili şi anumite proiecte (mai ales ale băncilor şi clienţilor lor principali) ce nu ar fi fost considerate profitabile ci ruinătoare sau prea riscante, sunt acum finanţate şi puse în aplicare.

În esenţă, acelaşi lucru este valabil şi pentru băncile comerciale din cadrul cartelului tău. Datorită relaţiei speciale pe care o ai cu ele, în calitatea lor de primi destinatari ai banilor ieftini obţinuţi la o rată redusă a dobânzii, băncile pot oferi împrumuturi viitorilor investitori, la rate ale dobânzii sub nivelul pieţei, iar dacă lucrurile merg bine pentru ei, atunci vor merge bine şi pentru bănci; dacă nu, se pot baza pe tine, producătorul monopolist al banilor pentru a le salva în acelaşi mod în care scapi şi tu de orice problemă financiară: prin tipărirea şi mai multor bani. În consecinţă, băncile la rândul lor vor fi mai puţin discriminatorii în selectarea clienţilor şi a planurilor de afaceri ale acestora şi mai predispuse la finanţarea oamenilor „nepotriviţi” şi a proiectelor „nepotrivite”.

Şi mai există o diferenţă importantă între o politică de tipul „tipăreşte-şi-cheltuie” şi cea de tipul „tipăreşte-şi-împrumută”, iar aceasta constă în faptul că redistribuirea veniturilor şi a bunăstării în favoarea ta şi a prietenilor tăi bancheri realizată prin creditul ieftin ia forma unui ciclu de tipul boom-bust, adică există o fază iniţială de aparentă prosperitate generală (aşteptări ale unor creşteri ale veniturilor şi bunăstării) urmată de o fază de sărăcire generală (când prosperitatea perioadei de avânt economic este recunoscută ca fiind o iluzie larg răspândită).

Acest ciclu boom-bust este consecinţa logică şi firească a creditului creat din nimic, neacoperit de o economisire prealabilă, a creditului fiduciar (sau oricum vrei să-l numeşti) şi a faptului că orice investiţie necesită timp, iar rezultatul este vizibil mai târziu, într-un moment viitor, indiferent dacă este bun sau nu.

Motivul existenţei ciclului de tip boom-bust este pe cât de simplu, pe atât de esenţial. Robinson Crusoe poate împrumuta peştele (pe care nu l-a consumat) lui Vineri. Vineri poate „transforma” această economisire într-o plasă de pescuit (poate mânca peştele în timp ce face plasa), şi cu ajutorul acesteia, el poate, în principiu, să-i restituie împrumutul lui Robinson plus o dobândă şi să mai obţină şi profit de pe urma cantităţii suplimentare de peşte. Dar acest lucru este practic imposibil dacă împrumutul acordat de Robinson este o bancnotă, exprimată în peşte, dar neacoperită de o economisire reală a peştelui, adică dacă Robinson nu mai are peşte pentru că l-a consumat pe tot.

Atunci, în mod sigur, Vineri va eşua în efortul lui investiţional. Într-o economie simplă bazată pe barter, acest lucru devine vizibil imediat. În primul rând, Vineri n-ar accepta acest credit fiduciar (ci numai un credit real, bazat pe existenţa unui bun) şi, din acest motiv, nu ar mai aparea ciclul boom-bust. Dar, într-o economie monetară complexă, crearea creditului din nimic nu este imediat observabilă: o bancnotă arată ca oricare alta, şi de aceea toate sunt acceptate de beneficiarii creditului. Acest lucru nu schimbă realitatea fundamentală conform căreia nimic nu poate fi produs din nimic, iar proiectele de investiţii derulate fără existenţa unor fonduri reale (economisite) eşuează, dar explică de ce începe o perioadă de avânt economic – un nivel crescut al investiţiilor însoţit de aşteptări ale unor creşteri de venituri şi bunăstare (Vineri acceptă bancnota în loc să o refuze imediat). Şi explică, de asemenea, de ce durează un timp până ce adevărul iese la iveală şi realitatea demontează toate aceste aşteptări iluzorii.

Dar ce înseamnă o criză micuţă pentru tine? Chiar dacă drumul tău spre bogăţie este pavat cu crize repetate, create de banii fiduciari şi politicile băncii centrale, din punctul tău de vedere – cel al statului şi şefului băncii centrale – această redistribuire a avuţiei (prin politica „tipăreşte-şi-împrumută”) în favoarea ta şi a prietenilor tăi bancheri, deşi nu este vizibilă imediat, ca în cazul unei politici de tipul „tipăreşte-şi-cheltuie”, este mult mai avanta- joasă, pentru că este mult mai greu de înţeles şi recunoscut. În loc să apară ca o fraudă grosolană, utilizarea unei politici a creditului ieftin poate fi prezentată de tine ca o încercare altruistă de a „investi în viitor” (în loc să cheltui banii pe banalităţi prezente) şi de a „vindeca” crizele economice (în loc să recunoşti că le produci).

În ce lume trăim!

sursa: ecol.ro