C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Dan Diaconu: ”Proștii”

M-a fascinat și mă fascinează prostia întrucât de multe ori am fost păcălit de ea. Vi s-a întâmplat? Mie de nenumărate ori. Scenariul e, de fiecare dată, aproape identic: un om pe care nu-l cunosc îndeajuns apare pe la diverse evenimente sau întâlniri și tace mâlc. Când se râde zâmbește reținut, când se povestește vreo chestie tragică, de asemenea, e foarte reținut. Dacă mai poartă și vreo barbă și stă bățos, ai impresia că e acest gânditor, acest individ care raționalizează totul sau mai știu eu ce. E însă suficient să facă nerozia de a scoate vreo vorbă și-abia atunci îți dai seama cât e de prost.



O altă categorie care reușește să mascheze al naibii de bine prostia e reprezentată de actori. Sunt actori profesioniști sau nativi. Cei nativi, de cele mai multe ori, imită comportamentele, mișcările sau replicile unor personalități, păcălindu-te. Sunt indivizi având o personalitate cameleonică și de puține ori ajungi să-ți dai seama în mod direct de prostia lor. Doar când îi supui unor teste sau, și mai simplu, când analizezi rezultatul activității lor, îți dai seama că ai de-a face cu proști.

În cazul actorilor profesioniști lucrurile sunt mult mai complicate, iar dacă acel actor mai are și caracteristici native complexitatea devine extremă. Aceștia sunt capabili să treacă prin tone de replici, creierul lor, fără să vrea, face conexiuni – chiar dacă unele sunt aberante. Sunt puțini, chiar foarte puțini actori profesioniști care reușesc să treacă peste statutul ingrat al meseriei lor și să se ridice deasupra prostiei care, mai degrabă, e o constantă în acel mediu. Doar cei care simt textul – în sensul înțelegerii, nu al aplicării mecanice a unor intonații și mimici – care încearcă să se ridice, care-și pun întrebări și care sunt firi contemplative, doar aceia reușesc să scape de prostie. Numărul lor, vă repet, este foarte mic.

Realitatea e că trăim într-o imensă masă de proști și nici noi – cei care ne credem deasupra – nu suntem scutiți de tentaculele acestei maladii. Prostia este însă scuzabilă atunci când ți-o descoperi și ți-o combați de unul singur. De altfel, singura rețetă contra prostiei este auto-tratamentul, analiza critică și bunul simț. Proștii, cei în adevăratul sens al cuvântului, se simt bine în pielea lor, n-au nicio remușcare atunci când dau cu bâta-n baltă, au certitudini și, fără excepție, n-au nici pic de bun simț. Aceștia sunt proștii extremi, cei mai periculoși și, de multe ori, cei mai perverși.

Omul deștept își pune întrebări, nu-i niciodată sigur că face bine, are îndoieli. Se teme să nu greșească. În mod normal, un asemenea om ar fi cel care-ar trebui să se ridice. E cât se poate de simplu de înțeles de ce: doar el poate gândi soluții, poate da direcții viabile și, în ultimă instanță, doar el poate salva corabia. Însă asta nu se-ntâmplă. Motivul este la fel de simplu: suntem în continuare o societate de tip junglă, în care oamenii se vânează unii pe alții și, ridicându-te pe cadavrul celorlalți, ajungi să trăiești bine. În această societate omul deștept nu are șanse foarte mari întrucât prostul compensează lipsa sa de inteligență, viziune sau înțelegere cu o armă de-a dreptul mortală: ticăloșia. Omul deștept e vulnerabil în fața ticăloșiei deoarece n-o acceptă, nu-și imaginează cum cineva ar putea-o pune în acțiune. Și, de fiecare dată, în confruntarea directă, devine victima fără drept de apel a ticăloșiei prostului. La sfârșit, după ce-a fost făcut praf de către prost, se lamentează și-n continuare nu-i vine să creadă.

Prostul, așadar, este un feroce animal de pradă, iar deșteptul îi poate face față cu ușurință doar dacă înțelege acea strategie oligofrenă pe care-o intuiește chiar va fi pusă în aplicare de către prost. Că lucrurile „pe care un om normal nu le-ar putea face”, un prost chiar le face. Omul deștept pierde deoarece lasă garda jos, își adoarme cu inconștiență instinctul de conservare. E un joc vechi de când lumea, un joc pe care-l repetăm și pe care, din păcate, îl tot uităm.

Am făcut toată această „introducere teoretică” pentru a vă face să înțelegeți care-s pericolele care vă pândesc. În cazul în care beneficiați de o inteligență peste medie, chinuiți-vă să înțelegeți că strategiile rudimentare sau „prostești” chiar există și chiar sunt puse-n aplicare. Mai țineți minte cum, în campania electorală, băsescu rostea slogane idioate despre cinste, corectitudine, anticorupție s.a.m.d. în condițiile în care toată lumea știa că e un ticălos bețiv și hoț până-n măduva oaselor? Iată un exemplu practic de ticăloșie!

Un alt exemplu este cel al „râsului de proști”. Știu, pare ciudat, dar proștilor le place teribil să râdă de proști. Culmea e că, uneori, victimă le pică unul care e incomparabil mai deștept decât ei. Dar, odată pusă eticheta, ei râd în turmă. Motivul e simplu: râd de râsul celuilalt, pretinzând că râd de „cât de prost e ăla”, râd pentru că râd și ceilalți, râd pentru a fi în trend. Niciodată însă nu pricep cu adevărat de ce râd.

Și, la fel ca „râsul de proști”, sunt și celelalte tipuri de umor specific proștilor: râzi că s-a împiedicat unul, că a căzut de pe scaun, că s-a bășit sau că a râgâit. Nu zic să stai lemn, oricare dintre aceste întâmplări poate avea doza ei de hilaritate – cu toate că, de cele mai multe ori, e o latură mai degrabă jenant. Poți zâmbi, dar nu poți transforma asta în „umorul definitiv”. Nu poți repeta la infinit și râde de fiecare dată când povestești că X s-a împiedicat într-o blană. Mai crâncen e când prostul se-apucă să râdă de vreo infirmitate, să se tăvălească pe jos de râs la auzul unei neputințe de-a unui om. Știu, e jenant, dar nu trebuie să te mire când un prost transformă tragicul în hilar.

N-o să întind la infinit discuția. Rețineți doar – dacă n-aș observat-o deja – că masa proștilor e imensă și că aveți obligația de a vă feri de ei. Că strategiile lor de luptă sunt rudimentare, dar eficiente. Un exemplu simplu: publicitatea. E o strategie de doi bani care se bazează aproape exclusiv pe repetitivitate. Așa-i că nu vi se mai pare atât de stupid – pe cât era la început – sloganul „Farmacia inimii, Catena”? Și, nu în ultimul rând, rețineți că jivinele cele mai periculoase din toată această masă amorfă de proști sunt cei care reușesc să-și ascundă cel mai bine prostia, anume actorii. Fie ei nativi sau profesioniști.

Autor: Dan Diaconu

Sursa: Trenduri economice

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss