C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Dan Diaconu: “La mulţi ani, ţara mea! Să ne bucurăm, dar să ne şi promitem că vom scăpa ţara de trădători!”

Era un august sufocant când noi nu mai existam ca ţară. Bulgarii ne bătuseră ruşinos la Turtucaia, iar tot ceea ce însemna România se retrăsese în Moldova. Iaşul era ultima redută, nu mai aveam unde merge în altă parte. Puţini îşi mai pot imagina acum dezastrul în care ne aflam. Dar şi mai puţini spun despre motivele din cauza cărora ajunseserăm aşa.



Armata noastră, brava noastră armată, fusese bătaia de joc a tuturor politicienilor, cu sprijinul nemijlocit al casei regale. Înzestrările armatei erau prilejuri de rotunjiri de averi, dacă nu cumva puneau bazele unor noi aristocraţi care se strecurau prin aerul rarefiat al puterii. Întreaga societate era profund coruptă, iar biata armată era doar motivul invocat, alături de lozinci sforăitoare, pentru lovituri financiare răsunătoare.

Nu-i de mirare că nemţii au intrat în noi ca-n brânză. Nu-i de mirare că în august 1917 practic nu mai existam ca naţiune. La fel cum, nu e de mirare că, în timpul retragerii spre Iaşi, bravii funcţionari de la Banca Naţională erau atât de pătrunşi de sentimentul dezastrului încât aveau grija mutării … mobilierului luxos din birouri şi nu a salvării arhivei. Această nerozie le-a permis nemţilor intrarea în sediul Băncii, descoperirea afacerii depozitării tezaurului nostru la ruşi, lucru care le-a servit de minune după ce cozile lor de topor au dat lovitura de stat în Rusia. Au inventat o datorie a României către ei, iar ruşii, „cuminţi”, le-au trimis tezaurul ca formă de compensare a datoriei. O chestiune despre care nimeni nu mai spune nimic.

Dar să revenim la acel episod cu care am început. În acel august sufocant noi nu mai existam ca naţie. Şi fix atunci, Puterile Centrale se hotărăsc să spargă liniile frontului românesc. Pentru ei era o chestiune banală. Doar aveau în faţă nişte armate aproape dezmembrate, haotice. Şi au dat atacul care trebuia să fie devastator pentru noi şi victorios pentru ei. Atunci a avut loc acea crâncenă încleştare pentru noi, acel tablou dezolant ale bieţilor ţărani luptând în izmene. Atunci însă s-a produs o minune. Parcă un strigăt venit din hăurile istoriei a început să pună sângele românului în mişcare. Cei care-au luptat împotriva Puterilor Centrale nu mai erau ţărani, erau zei. Iar cu zeii nu te poţi pune.

N-au reuşit să treacă peste noi. Armata noastră cea necăjită, formată din ţărani rupţi de la plug, a respins una dintre cele mai moderne armate ale Europei. Iar acel strigăt al strămoşilor pe care zeii luptători pe linia frontului l-au simţit s-a transformat în acel categoric „Pe-aici nu se trece!”. Şi nu s-a trecut!

Atunci am înţeles noi că sângele acesta care ne pulsează în vene e altceva, e un sânge aparte. Atunci am înţeles că, în ciuda trădătorilor şi a ticăloşilor, în momentele critice, avem puterea să strigăm „Pe-aici nu se trece!”. Şi nu se va trece niciodată, indiferent cât de mult ne vor mutila, indiferent cât de mult ne vor înconjura, indiferent cât de mulţi trădători vor implanta în inima ţării.

Sunt 100 de ani de când ţara s-a refăcut şi mai bine de 2000 de ani de când stăm pe-aici, respirând împreună acelaşi aer, împărţind acelaşi sânge şi vorbind aceeaşi limbă. A fi român e o cinste, poate cea mai mare cinste pe care-o poate avea cineva. În ciuda umilinţelor, în ciuda vremurilor, în ciuda tuturor greutăţilor pe care le-am îndurat, am supravieţuit, ne-am plâns morţii şi ne-am bucurat împreună. De-aceea, a fi român e o cinste: pentru că în sângele nostru pulsează o istorie, pentru că avem cu toţii aceeaşi limbă şi pentru că înaintaşii noştri, prin supremul lor spirit de sacrificiu, ne-au construit această fundaţie solidă, imposibil de dărâmat. Însă, nu trebuie să uităm că a fi român este o obligaţie! Le suntem obligaţi tuturor celor care s-au jertfit, tuturor celor care, în momentele critice ale istoriei, s-au ridicat şi-au spus hotărât că „Pe-aici nu se trece!”.

La mulţi ani, România, la mulţi ani, ţara mea! La mulţi ani, române! Acum e timpul să ne bucurăm, dar cu măsură întrucât suntem iar în criza de acum 100 de ani. Să ne bucurăm, dar să nu uităm că, alături de noi, se bucură fals trădătorii, cei împinşi la înaintare pentru a ne distruge.

La mulţi ani, România, la mulţi ani Române! Să ne bucurăm, dar să ne şi promitem că vom scăpa ţara de trădători.

Autor: Dan Diaconu

Sursa: Trenduri economice

Related Posts

One Response “Dan Diaconu: “La mulţi ani, ţara mea! Să ne bucurăm, dar să ne şi promitem că vom scăpa ţara de trădători!””

  1. gheorghi says:

    Sa inceapa “curatenia”!
    Incepeti cu hotii – de orice “culoare” si etnie.
    Apoi cu colaboratorii lor – maestri sint “circumcisii” care smecheresc, viclenesc, corup, santajeaza, speculeaza, instiga… pentru a-si atinge scopurile materialiste = semitice: instapanirea pe pamant si bogatiile naturale si exploatarea sub-oamenilor care nu-s ca ei.
    Mai sint si altii, dezechilibrati mintal care fac rau nu doar cu cuvantul cu scopul unic de distrugere a orice este romanesc.
    … mai vedeti…

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss