C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Dacă ar fi putut fi, ar fi fost

daca ar fi pututPe ăştia nu-i ajută nici figurile… Nu vedeţi cum arată? Că, nu zic: mai mănâncă omu’, mai bea câte ceva, dar ăştia n-au măsură! Uitaţi-vă la ei: numai că nu crapă. E destul să te uiţi la ei şi ştii că ăla-i ministru, ăla, senator sau director la vreo regie. Păi, numai la noi, la silvicultură: plesnesc hainele pe şefi. Şi ei n-au alta grijă: hârţoage în regulă, bani şi protocoale cu boşii «din cărţi». Pădurea creşte şi fără ei şi vântul le-o pune-n palmă. Mană cerească doborâturile astea! Acum şi pădurarii parcă-s umflaţi cu pompa. Pe mine mă vedeţi: bat la optzeci de ani, dar încă-s verde şi subţirel. Dar ăştia n-au nici un Dumnezeu. Pot să tot ridice ei «catedralele neamului», că tot degeaba e” – îşi încheiase bătrânul meu pădurar pledoaria plină de năduf.

Îl ascultasem şi, de la primele sale vorbe, prin faţa ochilor începuseră să mi se perinde “ăştia”, pe care – cum zicea omul – “nici figurile nu-i ajută”. Urmăream în gând defilarea unor indivizi cu siluetă de hipopotam domestic, cu fălci pătrate, sprijinite pe umeri, cu bărbia dublă, de sub care cravata pleca orizontal, odihnită de pântec. Îmi intraseră de nenumărate ori în casă, prin ecranul televizorului, îi văzusem în ziare: “graşii care ne conduc” – cum îmi plăcea să îi numesc. Cu siguranţă că, dacă i-aş fi întrebat ce mai fac, cum o duc – şi experimentul l-am făcut cu unii – aş fi aflat că sunt cam obosiţi de muncă, de alergătură, dar că “altfel” sunt bine, sănătoşi. Niciunul nu mi-ar fi spus că e bolnav, mărturisindu-mi că suferă fiindcă e foarte gras, dovedindu-mi – a câta oară? – că aspectul fizic nu era decât consecinţa nesimţirii, sindromul precarului scăpat la “trai bun” sau, mai precis, la ceea ce el crede că e traiul bun, adică, la mâncare şi băutură.

Fusesem însă convins că aspectul de hipopotam domestic era doar un episod inerent al “tranziţiei” de la politicianul “tip Bobu” la cel modern. Crezusem că “noblesse oblige” îi va pune pe gânduri pe cei care aspiră la fotoliile politicii. “Mă vede zilnic ţara – nădăjduisem să îşi spună demnitarul. Apar la televizor, prin ziare. Nu-mi pot permite să dispreţuiesc ţara… şi pe mine, arătându-mă pe ecrane ca un boţ de slănină, cu ceafa cutată asemenea unei armonici păroase şi cu burta revărsată peste curea. Nu se cade să mă răspândesc în fotoliu ca o clătită-n tigaie”, speram să îşi spună politicianul român, punându-se pe dietă şi gimnastică, spre a arăta, cât de cât, onorabil. O vreme n-a fost să fie aşa, politicianul român majoritar agresându-şi arterele şi electoratul prin mulţimea şi efectul ateroamelor. Părea, pe cât de clar, pe atât de ireversibil: pentru el, traiul bun nu era altceva decât reverberaţia subconştientă triadei “mândră, grasă şi frumoasă”, care guvernează, la ţăranul prost, concepţia despre bunăstare.

Mă întrebasem mereu, cine şi cum să îl lămurească pe demnitarul român, că “traiul bun” înseamnă cu totul altceva? Altceva decât mâncare, băutură, vile, automobile scumpe, conturi bancare şi – chipurile, pentru cei mai de soi – o stupidă vânătoare sau un tenis de câmp între burtoşi. Eram convins – cum sunt şi acum – că dacă el ar fi înţeles “lumina”, asta ar fi marcat, în sfârşit, începutul traiului bun pentru “supuşi”. Şi aşteptam semnul schimbării sale, deopotrivă pe limbajul trupului.

O undă de nădejde, recunosc, mi s-a înfiripat atunci când pe firmamentul dregătoriilor ţării au apărut câteva siluete suple; feminine mai cu seamă, însă şi sexul tare părea să îşi fi trimis în sfatul ţării câţiva soli arătoşi. Bucuria mi-a fost scurtă, întrucât iute aveam să văd că, în vieţile celor cu dare de mână, occidentul se strecurase cu egoticul său arsenal de diete, scule şi săli de fittness, care, prin spoiala europeană, străbătuse fiţos învingând numai slănina mioritică. Minţile rămăseseră aceleaşi, ca şi inutilele mele întrebări. Prin ce minune un ins din fruntea ţării ar fi putut să guste farmecul unei scufundări în apnee cu aparatul foto în mână? Cine îi putea descrie, îndeajuns de persuasiv, bucuria unei “vânători fotografice”, în urma caprei negre, sau fiorul aşteptării ursului în prag de noapte, atunci când tăcerea capătă stridenţe organice, singura întrebare rămânând dacă bătaia “blitzului” e destul de lungă spre a lăsa pixelilor amintirea unor ochi bănuitori? Vedeam bine că nu i se poate pretinde demnitarului carpatin nici ca, în timpul liber să publice cărţi adevărate, nici să îşi tulbure digestia cu întrebările unor Papini, Camus, Paleologu sau Paler, nici să ducă, din pur patriotism, viaţa lui de Gaulle, Gary, Kessel, Mermoz sau Neagu Djuvara. Şi nu i se putea cere nici să îşi sacrifice nopţile, scriind pentru vreo gazetă tablete sincere despre profundele tristeţi ale ţării, îngrijorat insomic de soarta strălucitorilor tineri pripăşiţi la studii si la lucru prin ţări străine, de soarta pensionarilor, a bolnavilor din spitale ori a marilor ecosisteme vitale, ireversibil prejudiciate de lăcomia “privatizaţilor” şi de încălzirea globală. Nimic nu îi putea face pe aleşii neamului, de pildă, să îşi imagineze măcar farmecul componisticii muzicale – atunci când clapele pianului ori corzile ghitării îţi întâmpină cu dragoste, degetele, născând aerian o “linie” flămândă de poezie – şi nici să renunţe, în parlament şi pe la televizuni, la sterila gâlceavă de bodegă, unde invectivele şi ofensele personale ţin locul proiectelor politice luminoase. Şi nu cred să greşesc afirmând că dacă România ar fi putut fi altcumva, ar fi fost şi până acum.

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss