C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Cum ne raportăm la spiritul neamului românesc?

familie-de-altadata„Marto, Marto, te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti. Dar un lucru trebuie: căci Maria partea ce bună şi-a ales, care nu se va lua de la ea” (Luca, 10, 40-41). Astfel glăsuia Mântuitorul către o femeie cu numele de Marta (în fapt către noi toţi!), îngrijorată peste măsură că sora sa se aşezase la „picioarele Domnului [şi] asculta cuvântul Lui”, iar ea „se silea cu multă slujire”, adică nu-şi mai vedea capul de treabă şi de griji!

…Avem în lada noastră de zestre multe, negrăit de multe repere, valori, semne, însă  peste multe dintre ele s-a aşezat o nedreaptă, parcă premeditată şi îndelungă uitare. La loc de mare cinste în această ladă se află obiceiurile, sărbătorile, tradiţiile şi meşteşugurile populare. Acestea toate formează o zestre de nepreţuit a neamului românesc. Cu toate acestea, într-un veac preocupat mai ales de viteză şi de verbul „a avea”, cei puţini, prea puţini, care au în grijă această originală zestre sunt marginalizaţi, ironizaţi şi priviţi adesea cu îngăduinţă. E de înţeles atunci de ce aceşti oameni, fie ei meşteri şi/sau creatori populari, etnologi, muzeografi sau simpli simpatizanţi ai fenomenului, au înţeles să strângă rândurile, sperându-se că împreună vor face mult mai mult decât fiecare separat. De obicei, cineva sau mai mulţi lucrează sau ar trebui să lucreze pentru ca această ladă să fie plină sau, ca pe vremuri, în casele în care erau fete mari, să fie, până-n tavan, perne, scoarţe, lăicere, ştergare, catrinţe, iţari sau bondiţe, semn exterior al faptului că fata respectivă îşi aşteaptă, gata pregătită, ursitul hărăzit de Dumnezeu. Din nevoia ca această imaginară ladă cu zestre să fie gata oricând să însoţească fata mare la casa ei s-a născut gândul nostru.

Pentru cine ne zbatem să păstrăm viu spiritul tradiţiilor noastre? Evident, în primul rând pentru cei care simt nevoia imperioasă de a acţiona împreună, socotind că energiile mai multora canalizate spre un obiectiv luminos sunt mai eficiente decât zbaterile individuale disparate. Desigur, câştigul acestora nu va fi imediat. Pentru ce această investiţie de energie? Pentru că aceste tradiţii, în opinia noastră, nu sunt simple mijloace de subzistenţă (cum erau pe vremuri, mai rar azi, pentru meşterii populari), ci mai ales modalităţi concrete prin care putem reînvia un trecut, o stare, un spirit, o anume solidaritate (ne referim expres la acea solidaritate existentă veacuri la rând în sânul breslelor din Ţările Române, bresle care adesea erau organizate în umbra binecuvântată a bisericilor ortodoxe). Desigur, pentru ca toate acestea să devină realităţi ne trebuie perseverenţă, curaj, inteligenţă pragmatică, altruism, credinţa că facem binele şi multă, multă răbdare.

Mai ales tinerii români dezorientaţi, nu din vina lor, au nevoie de lecţii simple şi curate de naţionalism cumpătat. Chiar dacă timpul e foarte grăbit, nu trebuie să uităm că avem cu toţii anumite obligaţii faţă de neamul românesc, faţă de veşnicie şi faţă de Dumnezeu. Din păcate, din zi în zi românii parcă devin din ce în ce mai corigenţi la patriotism. Într-o societate în care conducătorii par a fi trădat spiritul neamului, e nevoie ca „turma” să-şi activeze anticorpii, dacă-i are, şi să salveze ce se mai poate salva. Altfel, viitorul urmaşilor noştri, conturat de actualii formatori de opinie pe mai toate canalele media, nu sună deloc bine! Neamul românesc va dispărea de pe scena istoriei atunci când nu vom mai vibra la valorile şi reperele sale care ne vin din veacurile trecute (valori, adesea, ocultate!), însă pentru asta trebuie să „hrănim” spiritul neamului. „Dumnezeu ne dă, dar în traistă nu ne bagă” – ştim mai toţi acest proverb, însă de lucrat în spiritul său parcă suntem din ce în ce mai puţini…

Desigur, având în suflete credinţă şi încredere în Cel de Sus, până la urmă toate se vor aşeza pe un anume făgaş, firesc sau nefiresc, după inima şi gândul celor care vor ieşi învingători din acest veritabil război nevăzut şi murdar care se derulează cu arme perfide chiar sub ochii noştri. Oare trebuie să aşteptăm şi să acceptăm totul?! Aceasta e întrebarea care bântuie conştiinţele treze ale neamului şi ale omenirii, căci acest război tinde a deveni unul cu adevărat planetar! E nevoie de mult discernământ,inteligenţă canalizată spre bine şi de acţiune în direcţia Luminii. În plus, e nevoie desolidaritate, nu de unanimitate prost înţeleasă, în jurul unei idei centrale, iar propunerea mea, care nu e nouă, este aceasta: prin credinţă şi tradiţie (acestea două fiind adesea în opoziţie cu tehnologii extrem de agresive, care ne-au invadat, pur şi simplu, vieţile!) se poate salva sufletul neamului nostru şi nu numai! În acest sens, etnologii accentuează faptul că preceptele creştine se întâlnesc adesea cu practici şi cutume străvechi, precreştine, acestea, împreună, oferind românilor o originalitate şi o identitate greu de regăsit în altă parte a lumii. Sunt convins că procedând astfel vom fi mai puţin expuşi dihoniei din noi şi dintre noi!

Înaintaşii noştri de ieri şi de alaltăieri, oamenii prin care şi noi înşine ne legăm de Dumnezeu, îşi duceau existenţa într-o lume mai tihnită, în care spaţiul, timpul, rânduiala, credinţa, gândul şi cuvântul erau valorizate şi riguros reglementate şi se constituiau în repere fundamentale (interesant, dar elocvent, lumea de azi perverteşte şi bălăcăreşte aceste repere cu o vioiciune vecină cu sminteala). Aşezate după un cod străvechi, acestea au asigurat echilibrul unei lumi până hăt către veacul al XX-lea. Repetăm, reîntoarcerea la valorile tradiţionale sau măcar la spiritul acestora, valori care au ţinut dreaptă „bara de direcţie” a strămoşilor noştri milenii la rând, ni se pare o cale demnă de urmat. Numai că aceste valori nu sunt decât foarte puţin cunoscute, iar oamenii de azi nu par a fi prea interesaţi de adevăratul sens al existenţei noastre în acest colţ al Universului. Nu putem afirma că prin reîntoarcerea la un stil de viaţă patriarhal, arhaic, vom ieşi neapărat la lumină, însă am fi mai naturali, mai apropiaţi de esenţa divină a fiinţei noastre, de firescul vieţuirii în duh sfânt.

Prin 1934, Henri H. Stahl scria cu durere în suflet: „Să nu lăsăm să se piardă ţărănia adevărată a satelor (…), singurul lucru pe care neamul românesc l-a creat ca valoare adevărată în istoria universală şi singura cale prin care neamul românesc poate să ajungă a fi ceea ce este menit să fie. Să nu uităm că sufletul unui neam se alcătuieşte în fiecare zi. Dacă nimeni nu dă dintr-al lui, cât poate, la locul unde soarta l-a hărăzit, pentru creşterea neîncetată a comorii de cultură moştenită din bătrâni, sufletul unui neam se părădueşte. Şi o să ne poată cândva trage la răspundere copiii copiilor noştri pentru că noi am primit un suflet, însă l-am lăsat să piară din nepricepere şi trândăvie”. În sfârşit, cunoscutul sociolog ne avertiza şi în privinţa mimetismului pe care îl practică constant românii din totdeauna: tot împrumutând de la alţii, am produs „răsturnarea vechilor rosturi ale gospodărie noastre. Însă am părăsit noi înşine aceste rosturi fără să băgăm de seamă că şi aici, în vechile noastre tradiţii, erau îndemnuri şi căi bune de urmat”. Parcă au fost rostite pentru vremurile de azi aceste vorbe!

…Revenind la ideea de la începutul acestui material, credem că îndemnul Mântuitorului privitor la alegerea părţii bune se adresează nouă tuturor, fie femei, fie bărbaţi. Dacă ne gândim bine, fiecare avem o Martă în noi, adică o minte ageră, agitată, orgolioasă, rebelă şi tare prinsă în „realităţile” atât de trecătoare ale vremurilor pe care le trăim, altfel spus, racordată din plin la „grija cea lumească”. Dar, în acelaşi timp, fiecare dintre noi avem de la Bunul Dumnezeu şi o Marie, adică un suflet rupt din esenţa dumnezeirii, cel prin care am putea, dacă am sta mai adesea la „picioarele Domnului [şi am] asculta cuvântul Lui”, să ne abstragem din iluziile lumii şi să ne raportăm la valori şi repere mult mai înalte, cele care ne-ar uşura semnificativ apropierea de veşnicia mântuirii, scopul cel mai înalt al vieţuirii noastre vremelnice prin lumea cu dor. Într-un alt sens, să ne gândim serios că oricare dintre noi poate fi Maria sau Marta… Indiferent cât de grele sunt timpurile pe care le trăim, cât de mari sunt necazurile şi suferinţele care ne încearcă, cât de mult ne dezamăgim pe noi înşine şi cât de mult ne dezamăgesc alţii, să ne gândim cu luare aminte cine lucrează mai mult în noi, spiritul luminos al Mariei sau cel hapsân şi trufaş al Martei sau câte puţin din fiecare… Credinţa noastră ortodoxă spune că numai de noi depinde ce alegem! Să ne ajute Dumnezeu să facem alegerea corectă ca indivizi şi ca neam! Ca încurajare supremă şi ca speranţă împlinită să nu uităm nicicând vorbele adresate iarăşi tuturor, acum 2000 de ani, de către Mântuitorul şi Învăţătorul nostru: „În lume necazuri veţi avea. Dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea” (Ioan, 16, 33)!

În concluzie, numai Cel de Sus ştie ce ne aşteaptă, însă avem încredinţarea că prin solidaritatea noastră, prin trăirea unei anumite stări generată de credinţă şi de tradiţii, putem să păstrăm aceste veritabile mărci identitare ale neamului nostru şi peste 50, 100 sau 1000 de ani. E posibil ca Europa occidentală, lumea asta mare, prin români să (re)descopere valori la care a renunţat cu mult prea mare uşurinţă.

Autor: Marcel Lutic

Sursa: Chronos XXI

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss