C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Cultură în siajul dictaturii

ICR-ul nu este ceea ce se vrea el însuşi, nici ceea ce-l vor alţii, cu toate eforturile şi bunăvoinţa. Cei doi foşti preşedinţi, dintre care unul o voce reală a literaturii, şi-au terminat mandatul într-un circ impardonabil. Suntem în faţa unui caz demn de a face parte dintr-un studiu despre cenzură, totalitarism, delapidare. Regăsim la ICR toate ingredientele de la orice altă formulă guvernamentală indecvată. În loc să fie o Agenţie naţională de proiecte culturale, sau cam aşa ceva, ICR-ul s-a vrut un fel de Minister al adevărului cultural, şi nu numai. Beneficiind de o logistică de excepţie, de un buget pe măsură, de serviciile serviciilor, această instituţie – wireless – a reuşit să aibă performanţe identice fostului aparat de propagandă extern din perioada comunistă. Specializaţi în ambalarea unor produse, comme ci comme ça, drept opere nemuritoare, legitimitatea echipei, de ieri sau de azi, a căpătat o amploare periculoasă. Şi aşa trăim într-o societate în care abuzurile sunt la fiecare colţ, a mai împacheta cultural acest abuz este prea mult, de nepermis.

Mediul cultural românesc are mari probleme, agresiunea statului român în ce-l priveşte a fost fatală, a mutilat conştiinţe, perspective. Folosirea culturii drept armă propagandistică s-a întâmplat şi în cei mai cumpliţi ani ai terorii, culminând, prin aceleaşi metehne, şi astăzi. Această istorie a produs profesii, gardieni ideologici, sub masca unor critici literari, editori, jurnalişti, şi chiar, cândva, maeştri ai literaturii. Situaţia lor a rămas neclintită, punerea în discuţie ar fi dus la o demolare impresionantă. Toate eforturile care s-au făcut după 1990 nu au dus decât la compromiterea celor implicaţi în critica sistemului ideologic, de parcă ei erau problema, nu subiectul în discuţie. Această lume apocaliptică, venind din ceauşismul reformist, s-a reconfigurat în schemele statului democratic blocând orice perspectivă. Totul s-a limitat şi se limitează la prezenţa lor tot mai infiltrată în viaţa publică. Ajunşi mituri prin complicitatea unor imense mase de mediocri, rinocerii şi-au perpetuat puterea cum nici în comunism nu era posibil.

Ceea ce se întâmplă în această lume tot mai mică devine mult prea neinteresant. De o gravitatea şocantă este folosirea acestor rinoceri în jocul politic, drept purtători de cuvânt ai culturii. Unici, însoţiţi de cohorte deja bine instituţionalizate, aceşti culturnici, aşezaţi la toate mesele unde se împart bani, ranguri, premii, fac parte din mizeria acestei ţări. Caricaturi în toată regula, aceşti oameni din sală au urcat pe scenă luând locul actorilor. Folosind la maximum pârghiile dictaturii instalate în condiţii ştiute, şi-au transformat poziţiile sociale în directori de conştiinţă. Se pare că banii sunt o armă de temut în mâna impostorilor şi ai delapidatorilor. Pe bani publici s-a ridicat această şleahtă, atârnându-şi pe pereţi fotografiile precum triada marxistă, eternizându-se, ca mai ieri, N. Ceauşescu.

Toată această mortificare a democraţiei a fost şi este posibilă pentru că, în fapt, România nu s-a despărţit de trecut, fiind continuu împinsă în direcţia acestuia. Partidele politice au preluat tot ceea ce a fost mai deplorabil la partidul-stat, copiindu-l în amănunt. Trambulină fantastică pentru corupţie, aceeaşi fascinaţie este exercitată şi spre mediile culturale. Cei care ies din acest convoi tăcut al democraţiei, alăturându-se politrucilor zilei, ratează una dintre marile cauze ale vieţii, nu doar societatea de acum, sau respectul faţă de suferinţa acestei naţiuni.

După 1990, au fost puţine, foarte puţine voci demne de interesul general. Exodul tinerei generaţii a bulversat total mediul intelectual românesc, lăsând cale liberă reinstaurării metehnelor cunoscute. Foarte puţine personalităţi din perioada anterioară nu au facut pactul cu diavolul, ceea ce este tragic, explică starea societăţii. Reducerea explicaţiilor la Securitate e mult prea simplistă în cazul acestui subiect. Istoria României nu va putea fi deblocată decât atunci când aceşti rinoceri vor fi realmente trimişi acasă, nemaiterorizând cu meritele lor societatea. Instituţiile create de ei trebuie urgent desfiinţate, pun în pericol democraţia.

ICR-ul nu are niciun viitor, fiind din faşă o instituţie parazitară, de interes limitat, personal, mărturie vie a discriminării pe bani publici. Trăim într-o lume liberă, cu graniţele deschise, centrele culturale nu mai pot avea o reprezentativitate ca acum un sfert de secol. Cer oamenilor politici să închidă acest proiect nefast, ICR, care face un rău imens culturii române, oricât vociferează, cu îndreptăţire subiectivă, beneficiarii direcţi. Aranjarea democratică a lucrurilor nici nu a început în România, nu este nevoie de încă o protecţie a politicianismului în maniera trecutului totalitar din anii ‘50.

O lege a sponsorizării culturii, nu a cerşitului în numele culturii, aceasta mi se pare cheia problemei!

Ioan Vieru
sursa: cotidianul.ro

Related Posts

One Response “Cultură în siajul dictaturii”

  1. alex says:

    cred că poetul Ioan Vieru are ffff mare dreptate

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss