C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Crucea si tancul

http://www.primariabrad.ro/images/Image/Aspecte%20din%20cadrul%20slujbei%20de%20pomenire%20tinuta%20cu%20aceasta%20ocazie(1).jpgLa doua decenii dupa ce comunismul s-a prabusit cele mai credibile institutii din Romania – conform tuturor sondajelor de opinie – ramin biserica si armata. Criza economica nu a facut decit sa deterioreze si mai mult increderea publicului in celelalte: parlament, guvern, etc.

Faptul ca institutiile ce reprezinta, de jure si de facto, cele mai importante cistiguri ale revolutiei din decembrie 1989 – parlamentul, guvernul si mediul antreprenorial liber – se bucura de doar jumatate din credibilitatea armatei si/sau a bisericii merita sa ne puna pe ginduri.

Pina la urma, tara noastra nu a mai trecut printr-un conflict armat de sapte decenii iar biserica nu si-a trasat un rol social extrem de pregnant, in pofida unei acumulari materiale ce a crescut consistent prin procesul de retrocedare a bunurilor confiscate de regimul comunist.

Increderea publica actioneaza in Romania sau in orice alt stat pe principiul vaselor comunicante. Cu alte cuvinte, trebuie sa ne intrebam mai degraba de ce au credibilitate atit de scazuta celelalte institutii.

Pentru ca daca increderea publicului larg in acestea este mica, in mod cvasiautomat ea se indreapta spre celelalte posibile “nise” (cele doua mentionate, in cazul de fata). Parlamentul – compus din partidele politice care trec pragul electoral prin sufragiul universal ce are loc o data la patru ani – este o institutie relativ tinara in Romania.

Nu are vechimea Parlamentului englez sau a Starilor din Franta. In toata existenta sa – cititi presa timpului – a fost constant criticat foarte sever. Caragiale l-a ridiculizat inainte de Primul Razboi Mondial, presa – mai ales aceea de stinga, “din Sarindar” – l-a facut tandari in perioada interbelica.

Cind vintul rece al totalitarismului a inceput sa bata cu putere in Europa, incepind cu anii ’20-’30, partidele politice din Romania au sucombat rapid in fata misticoidei Miscari Legionare si mai apoi in fata figurii charismatice militare a maresalului Antonescu (regasim in acest cocktail doar cvasipolitic de atunci aceeasi combinatie intre cruce si armata).

Bolsevicii nu au facut, ulterior, decit sa distruga si ceea ce mai ramasese din partidele politice traditionale (social-democrat, taranist si liberal). Acuzatiile de coruptie si de abandonare a binelui public in favoarea celui de grup sunt atit de vechi vizavi de guvern, incit reprezinta ursitoarele care i-au stat linga leagan inca de la nastere.

Mihail Kogalniceanu este astazi un erou national – ca si domnitorul Alexandru Ioan Cuza – insa contemporanii erau departe de a-i percepe asa. Kogalniceanu controla direct sau indirect cam toate afacerile cu statul iar Cuza schitase deja primii pasi spre o dictatura de tip latino-american.

Camarila regala – mai putin, poate, in timpul lui Carol l – a fost mereu perceputa ca un ghem de lipitori ai banului public (in mare masura, cu un apogeu in timpul lui Carol al ll-lea, asa si era). Imi aduc aminte de un reportaj din ziarul “Dimineata” al anilor ’30, in care celebrul reporter interbelic Brunea-Fox scria despre inchiderea unei maternitati.

Directorul liberal nu putea fi schimbat legal (postul fiind jinduit de taranistii instalati la guvernare), asa ca inspectia sanitara pusese lacatul pe usa. Malaxa sau Mociornita sunt astazi priviti ca niste campioni antreprenoriali, ulterior victime ale comunismului.

Contemporanii ii vedeau ca pe niste afaceristi verosi si suspecti, gata sa sara in barca oricarui regim pentru a prospera (va suna cunoscut?).

Societatea civila inexistenta inainte de 1989 in acceptiunea ei moderna, s-a infiripat dupa 1990 in conditii tulburi, a fost mereu banuita (institutional sau prin reprezentantii ei de frunte) ca face jocuri sulfuroase la adapostul unor idei generoase si ca unii lideri ai sai se imbogatesc in mod suspect.

A ramas o salata a la russe (nu e o trimitere spre Rasarit) destul de informa si nu a reusit sa creasca in credibilitate. Tabloizarea massmedia le-a redus si acestora dramatic credibilitatea, mai ales in exprimari de natura civica sau politica.

Translatia recenta spre spatiul virtual – complet lipsit de flitre de natura etica sau profesionale puternice – le coboara si mai mult potentiala forta de impact. Refugiul spre biserica si armata reprezinta reflexul ultim de aparare al unei societati care traieste sub presiunea unor amenintari difuze dar perpetue.

Nu e vorba de razboi sau de iminenta apocalipsei. Dar este vorba de generalul Saracie si de strigoiul Disperare. In cazul oricarei napaste, de o natura sau alta, oamenii se refugiau in cetate (aparata militar) si in biserica (in speranta unui spatiu sacru, asadar mai sigur).

Impresia larg raspindita ca tara se indreapta intr-o directie gresita (in conditiile in care suntem de 8 ani in NATO si de 3 ani in UE) este nu doar bizara (pina la urma, asta si-a dorit peste 90 la suta din publicul larg) ci si extrem de periculoasa.

Bizara pentru ca inseamna sa lupti din greu pentru a obtine ceva pe care ulterior il arunci pe fereastra si periculoasa pentru ca altceva nu are ce sa se mai intimple – decit in rau, eventual. Convingerea larg raspindita si mereu argumentata ca TOATE averile s-au constituit prin fraude de o mai mare sau mai mica amploare, arunca in derizoriu initiativa antreprenoriala.

Mediul de afaceri – care, pina la urma, ofera locurile de munca si sustine bugetul prin taxe si impozite – are o credibilitate atit de scazuta, incit in arena publica reprezinta mai degraba un demon decit o voce raspicata, ascultata si eventual respectata.

Iar daca uninominalul – cu intreg cortegiul de malai si ulei si concerte de manele pentru un electorat tot mai abulic – a deteriorat mai degraba perceptia publica despre partide, printr-un efect pervers, tot asa recenta criza economica a erodat si mai mult increderea in guvern si in capacitatea acestei institutii de a gasi cele mai bune solutii atunci cind este cazul.

Aceasta “harta” a distributiei increderii publice nu o gasim decit in America latina (inlocuind doar BOR cu catolicismul) sau in alte regimuri sever autoritare din trecut sau din prezent. Ea nu naste premizele solidificarii democratiei, ci chiar a fisurarii acesteia, atita cita este.

Ea poate naste autoritarism si extreme, nu o politica coerenta de o nuanta ideologica sau alta. Sigur, spre deosebire de perioada interbelica, trendul continental si chiar global nu este spre totalitarism.

Insa, daca acest trend s-ar schimba sau nuanta, in conditii interne de acum Romania ar fi una dintre primele victime sigure. Dupa doua decenii, democratia si institutiile sale fundamentale nu sunt decit un strat subtire de ulei peste o oala ce mereu sta sa dea in clocot.

Eugen Ovidiu Chirovici
sursa: bloombiz.ro

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss