Nu ştiu câţi dintre dumneavoastră se vor grăbi duminica aceasta către urne pentru a vota la alegerile locale… Acestea, chiar dacă prin mesajul politic nu sunt la fel de spectaculoase precum alegerile generale parlamentare sau cele prezidenţiale, au devenit totuşi mult mai importante decât am crede întrucât pe mâna administraţiilor locale acum sunt mulţi bani. Şi de aceea, este şi aici, cel puţin în aceeaşi proporţie, posibilitatea de risipă sau de corupţie ca în cazul bugetului de stat. Ba chiar poate pericolul este mai mare, pentru că acolo unde Ministerul de Finanţe mai cenzurează cheltuielile altor ministere, autonomia locală nu lucrează la fel pentru alocarea mai judicioasă a resurselor la nivel de localitate sau de judeţ.
De aceea, dincolo de întrebarea cetăţeanului turmentat, “Eu cu cine votez?”, cel puţin la fel de importantă este întrebarea “pentru ce îl votez pe cel pe care îl votez”. Nu am să spun aici pentru ce (anume) să votaţi şi cu atât mai puţin pe cine să votaţi. Nu am să zic nici pe cine să nu votaţi pentru că sunt sigur că ştiţi destul de bine. Am să menţionez însă motive pentru care anumiţi candidaţi nu ar trebui votaţi.
Ca să nu prelungesc oferirea concluziei, spun din capul locului: studiaţi filosofia candidaţilor care au ajuns în atenţia dumneavoastră în privinţa cheltuielilor. Toţi candidaţii promit că vor face, că vor oferi, că vor realiza, însă lasă în plan secundar costurile îndeplinirii respectivelor obiective, ca şi riscurile legate de (supra)îndatorarea bugetelor locale.
Nu contează numai să faci ceva. Până la urmă oricare dintre aleşi tot va face ceva pentru simplul motiv că are un buget la dispoziţie. Contează însă să facă anume ceea ce trebuie, cu beneficiile maxime şi la costurile cele mai scăzute. Adică alocarea judicioasă a resurselor. Asta înseamnă “un bun gospodar”, un calificativ care este prea lesne atribuit unor lideri locali doar pentru că au făcut cine ştie ce fântână arteziană sau au pus flori pe scuarul reparat dintr-o piaţetă.
Arta de a şti – dintr-un buget limitat – că trebuie să înlocuieşti canalizarea şi să laşi pe mai încolo bordurile, că mai urgent e să pui copaci unde se surpă dealurile decât să plantezi panseluţe în noiembrie sau că trebuie să repari grădiniţa în loc să plăteşti o firmă de pază pentru a veghea la un parc gol este prima calitate a echipei manageriale. Şi, desigur, cu atenţie la banul public. Dacă la …cşani costul lucrărilor este mai scăzut decât la …..ileşti nu înseamnă numai că s-a găsit soluţia organizatorică cea mai puţin costisitoare, ci şi că gradul de cinste a fost mai mare.
Ce riscăm dacă nu ne gândim la aceste lucruri? Să ne trezim cu datorii imposibil de plătit la nivelul bugetelor locale. Dacă un astfel de fenomen se generalizează la nivelul economiei, vă asigur că nu va fi numai o problemă locală. Datoriile nesustenabile ce s-ar putea aduna la Craiova se vor simţi la fel de apăsător la Baia Mare, care poate ar fi mai prudentă. Prin TVA, prin majorări de accize, prin credit mai scump la nivelul întregii Românii.
Să ne uităm prin lume şi să vedem ce ravagii fac datoriile. Regiunile Spaniei sunt acum presate de datorii acumulate tocmai de aleşi binevoitori care s-au întrecut să facă, să dreagă, să ofere… Nota de plată vine când ne convine mai puţin. Pentru că, în cele din urmă, nu are cum să nu vină.
Parcuri noi, săli de sport, pârtii de schi, elemente de amenajare urbană, chiar şi câte un “aqua park”. Toate acestea reapar – sub formă de promisiuni – în discursurile electorale. Discuţiile asupra judiciozităţii cheltuielilor şi echilibrării bugetelor nu îşi fac loc în dezbaterea publică. Sunt şi plicticoase. Aflăm însă cât de importante şi de dureroase în etapele scadenţelor tot mai greu de rostogolit atunci când datoriile devin nesustenabile.
Ca să vă pun pe gânduri, în Grecia politicienii s-au lăudat cu aeroporturile şi alte proiecte de infrastructură, cu organizarea Olimpiadei din 2004 şi o arie mai largă a serviciilor oferite. Nu s-a băgat însă de seamă că acestea veneau pe datorie. Discuţia publică nu a mers pe atunci în acea direcţie şi abia acum grecii descoperă cât de costisitor a fost. O facilitate mai puţin în parcul olimpic şi s-ar fi salvat nişte pensii, un cuirasat în minus şi poate acum nu ar fi fost nevoie de tăieri atât de abrupte în zone în care cheltuielile chiar au o utilitate socială.
Revenind la bugetele locale din România, cât de dureros va fi în viitor să desfiinţezi o grădiniţă pentru că ai dat bani de deszăpeziri atunci când nu au fost zăpezi? Dar să ai gropi în asfalt atunci când altădată ai înlocuit inutil borduri, să dai afară funcţionari utili pentru că odinioară ai plătit agenţi de pază de care nu era nevoie sau să nu ai bani pentru încălzirea de iarnă după ce cândva ai risipit banii pe rondouri de flori în locuri pe unde nu trecea nimeni?
Aşadar, atenţie pe bugetele locale! Sunt banii dumneavoastră acolo, după cum tot în contul dumneavoastră acolo se strâng şi datoriile! Şi prădători mari se adună în jurul acestor resurse. Nu sunt numai mafiile politice naţionale şi locale care caută să se conecteze cât mai bine la respectivele bugete. De data aceasta un prădător nou – mult mai feroce şi mai viclean – se poate apropia de puşculiţele dumneavoastre. Este vorba despre sectorul bancar, cu trecere mare în mediul politic sau chiar cu ascendent asupra acestuia.
În condiţiile în care piaţa creditului privat din România s-a saturat încă din 2007-2008 (cu 8 milioane de linii de credit la 4 milioane de salariaţi şi 500.000 de firme) băncile nu mai au alt debuşeu în care să plaseze banii decât statul. Şi nu este o chestiune opţională, pentru că dacă băncile nu găsesc zone noi în care să exploateze diferenţialul de dobândă riscă să se sufoce sub povara creditelor mai vechi care sunt în proporţie de peste 14% neperformante.
Saturarea pieţei creditului privat, implozia datoriilor vechi şi reevaluarea activelor ar lăsa loc unui proces de deflaţie în economia românească în care băncile s-ar trezi cu pierderi pe bilanţuri într-atât de mari încât probabil că nu ar rezista în picioare. De aici, întrezărim o disperare a establishment-ului politico-financiar de a menţine în sus spirala creditului ca o formă de bailout mascat al unui sistem bancar care a dat greş în ciclul economic trecut. Cum solicitările de credit privat sunt în continuare restrânse, bugetele locale sunt o ţintă bună pentru prădătorul imobiliar. S-ar putea să vă treziţi cu datorii în contul dumneavoastră de care să nu aveţi habar, dar care să fie asumate cu bunăvoinţă de aleşi. Aruncaţi o privire pentru a vedea “furia” reabilitărilor termice, elanul de a pune rondouri cu flori şi frenezia înlocuirilor de garduri. Chiar dacă primul gând vă duce la clienţii politici nemijlociţi şi la beneficiarii contractelor (asfaltangii şi plantatori de boscheţi), să nu vă miraţi dacă undeva pe acest lanţ sunt instituţii care beneficiază de expansiunea creditului.
Adrian Panaite
sursa: curierulnational.ro
Adauga comentariu