C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Crima de a tacea

În îndepartata-mi tinerete eram foarte interesat de experientele de supravietuire, de viata în afara timpului, de reactiile celor ce au acceptat sa traiasca izolati în pesteri sau pe mare. Jurnalul unui speolog francez, Michel Siffre, care a petrecut 63 de zile în avenul Scarasson, sau însemnarile lui Alain Bombard, care, cu ambarcatiunea L’Hérétique a înfruntat trufia oceanului, dezvaluie cutremuratoare abisuri ale gandirii într-un mediu ostil, spaima si singuratatea capatand nuante greu de suportat.

Curiozitatea stiintifica cedeaza treptat în fata instinctului de conservare. Pierderea reperelor temporale provoaca salturi psihice paradoxale, trairi dintre cele mai ciudate, unele chiar din vecinatatea confuziei mentale. Tanar fiind, eram convins ca voi deveni un foarte serios om de stiinta, drept pentru care citeam cu nesat cartile de psihologie si de psihiatrie procurate atunci cu mare dificultate, dar urmaream cu infinita curiozitate si jurnalele scrise în închisori si lagare, vietile pustnicilor sau ale savantilor care au experimentat pe ei însisi efectele unor medicamente. Omul aflat în conditii exceptionale m-a obsedat mereu. Dupa ce am vazut Auschwitz-ul si am citit jurnalele supravietuitorilor, am înteles mai bine ce înseamna mentalitatea de lagar, viata în prezenta mortii si, desigur, psihologia celor ce împart moartea si umilinta.

Mai tarziu, concentrat asupra a ceea ce vedeam în jurul meu, am cercetat singur reactiile celor ce, obligati de o dictatura imbecila, traiau cu toate simturile izolarea într-o lume ramasa în afara timpului si terorizata de activisti ignoranti si de militieni cenusii. Nu stiu de ce, dar nu ma mai miram ca, pentru cealalta parte a lumii, supusa si ea manipularii, soarta unor balene esuate pe diverse plaje devenise, la un moment dat, mai importanta decat suferintele fiintelor ce traiau în oranduirea cu care, poate pe drept, ne pedepsise istoria. Asa se face ca mi-e imposibil sa uit o discutie cu un ministru al muncii dintr-o tara occidentala, în locuinta caruia ajunsesem datorita sotiei sale, scriitoare importanta si feminista fanatica.

Se stie, exista multe modalitati de a demara o discutie. În Polonia, de exemplu, unde ajunsesem în prima luna dupa înabusirea „Primaverii de la Praga“, un prim-secretar din Poznan mi-a propus, pentru a ne cunoaste, sa-i recit o strofa sau macar un vers care-mi place. Fara sa ezit, printre zambete, i-am spus ceea ce credeam ca se potriveste situatiei în care ne aflam: „Vorbe, vorbe, vorbe“, de Shakespeare. Cum era si firesc, ne-am trezit amandoi razand si, din clipa respectiva, explicatiile au devenit de prisos: cele trei cuvinte au fost suficiente pentru a ne cunoaste, desi mai aveam destule „cartuse de rezerva“ din „Hamlet“ si din „Richard al lll-lea“. Ministrul despre care vorbeam a demarat dialogul interesandu-se de cartile cumparate, iar eu, bucuros ca ma simteam confortabil în aceasta zona, mi-am început enumerarea cu „Arhipelagul Gulag“, prima dintre putinele achizitionate atunci pe putinii bani de diurna. „Tu, dintr-o tara socialista, sa cumperi aceasta carte?“ s-a mirat el. „Da, o asemenea carte vorbeste despre multe milioane de morti nevinovati“, i-am raspuns nestiind daca nu cumva mimase revolta. „O asemenea carte este profund reactionara pentru ca ajuta dreapta. Iata ce se întampla daca construiti socialismul, ne spune explicit Soljenitîn!“ „Dar mortii din carte nu înseamna nimic?“ l-am întrebat sincer revoltat. El, însa, a avut o explicatie la care nu ma asteptam: „Astfel de crime se pot întampla numai în tarile necivilizate! La noi, asa ceva ar fi imposibil“.

Din nefericire, nu l-au convins nici numarul de morti si de lichele dupa numai patru ani de ocupatie nazista, nici numele unor mari artisti si savanti romani despre care auzise, atata doar ca toti cei adusi în discutie se afirmasera în Occident si figurau în dictionarele altor tari. Singurul produs romanesc acceptat de distinsul meu interlocutor fusese Dracula, nume pe care mi l-a pomenit si un important politician american acum 11 ani, la Washington, la Smithsonian Folklife Festival. „Bucurati-va ca-l aveti si pe acesta, mi-a spus el, enervat, probabil, de mimica mea la auzul acelui nume. Alte tari nu au nici atat!“ Cat despre „Arhipelagul Gulag“, trebuie sa spun ca n-am avut posibilitatea sa citesc imediat romanul „antisocialist“ care-l iritase atat de mult pe amfitrionul meu, caci avea sa-mi fie confiscat la frontiera de Securitate, împreuna cu alte carti, inclusiv cu cea a sotiei ministrului, o polemica destul de blanda cu Simone de Beauvoir. De atunci, dezamagit de discutia cu înaltul personaj politic occidental, întunericul din pestera de acasa a devenit mult mai profund. În anii din urma, am descoperit ca foarte multi oameni sufera de spaimele descrise de Siffre si de Bombard. Este suficient bunaoara sa calatoresti într-o alta tara pentru a descoperi ca, în ciuda crizei, oamenii stiu sa zambeasca si sa se bucure, ca biletele la diverse spectacole sunt retinute chiar cu ani înainte, ca închiderea unor expozitii se amana cu luni întregi din cauza numãrului mare de vizitatori.

Reîntors acasa, te copleseste sentimentul ca ai reluat un film tampit despre preistoria politicii exact din punctul în care l-ai întrerupt la plecare. Aceleasi personaje, aceleasi replici, aceleasi catuse, aceeasi manipulare cusuta cu otgonul si aceeasi certitudine: ca, de fapt, ai iesit din timp. Unii se mai întreaba cum este posibil sa revenim, dupa doar doua decenii, la o mentalitate pe care am detestat-o atat de mult? Din pacate, aproape toti cunosc raspunsul, dar nimeni nu trece dincolo de întrebari, singurul act de curaj este sa-si spuna mirarea, mereu mai în soapta uitand ca noaptea ce a pus din nou stapanire pe tara nu s-a instalat brusc. Nici ideea ca toti locuitorii patriei sunt din start infractori nu este o mostenire de la Iosif Visarionovici, ci o componenta de baza ale minunatelor noastre obiceiuri din vremurile ce au precedat Regulamentul Organic.

Dincolo de faptul ca, la noi, exista o fascinatie pentru psihopatii mesianici, nu cred ca, procentual, avem mai multi prosti decat au altii, sau mai putini inteligenti. Ceea ce avem într-adevar în exces sunt lichelele cuminti care se aliniaza imediat în spatele celui ce striga mai tare si promite mai mult. Si mai ales, lichelele destepte care preiau ideile cretine ale celor puternici si se caznesc sa le dea credibilitate. Partidele au devenit treptat adevarate fabrici nationale de valeti înfricati ca îsi vor pierde pozitiile, oricat ar fi ele de neînsemnate. Dar ceea ce mi se pare înspaimantator de periculos este elanul reformator al partidului-stat.

Nu exista varsta, categorie sociala sau profesionala care sa nu fi fost lovite în punctele vitale de catre vajnicii lui activisti. În materie de administratie si de organizare nimic nu s-a inventat astazi, dar experienta a zeci de tari, întinsa pe zeci sau chiar pe sute de ani, nu pare sa-i abata din drum. Mii de scoli desfiintate, profesori pensionati în timpul anului scolar, 71 de spitale asteptandu-si disparitia, ele neînsemnand numai îmbolnaviri si morti în plus, ci o agitatie cumplita: schimbari de locuinte pentru personalul medical, montare si demontare de aparate, formularistica noua, cheltuiala inutila si din nou plecari în strainatate pe care reformatorii le trec rapid cu vederea, abandonand tara diletantilor si vrajitoarelor.

Toate cate se petrec acum, în învatamant, sanatate si legislatie, ar putea fi capitole distincte dintr-o istorie a prostiei, daca nu as avea si unele îndoieli. Nu cumva toate acestea se fac intentionat, cu buna-stiinta? Nu se poate ca prostiile sa nu fie întrerupte, macar din greseala, si de niste lucruri bune. Or, la noi, ele sunt fara cusur si cele mai distructive cu putinta. A lovi în învatamant si sanatate, a goli tara de valori si de forta ei de munca sunt crime de neiertat. Dupa cum crima mi se pare sa taci cand ai fi obligat sa vorbesti, sa strigi chiar. Desi nu mã numãr printre admiratorii lui Mishima, nu pot sa nu-mi amintesc întrebarea pusa conationalilor sai cu putin timp înainte de seppuku: „Este oare cu putinta sa vreti doar sa traiti, acceptand o lume în care spiritul a murit?“ Mi s-ar parea îngrozitor ca din cauza lasitatii sau indiferentei, reformarea tarii sa se termine odata cu tara.

AUGUSTIN BUZURA
sursa: revistacultura.ro

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss