C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Consumăm ca să trăim (2)

Cărţile scriu negru pe alb: mai mult consum aduce mai mult PIB. Această învăţătură, însuşită superficial, fără a-i fi bine înţeleasă esenţa, şi aplicată strâmb, poate împinge la reversul ei. Pentru că, lăsat singur, consumul nu aduce mult dorita creştere economică. Dimpotrivă, mănâncă din valoarea adăugată.

Consumul face mai mult PIB – şi încă un PIB sănătos, sustenabil – numai într-o ţară cu o economie competitivă. Şi numai dacă fabricile şi companiile de servicii sunt puse, prin concurenţă reală, în situaţia de a produce mai mult şi mai bine. Ca să-şi vândă produsele, să obţină bani pentru investiţii, pentru furnizori, pentru plata datoriilor la buget şi la bănci, pentru salarii în creştere.

Sintetizând, mai mult consum, dacă nu e stimulat de investiţii, de produse de bună calitate pentru piaţa internă şi pentru export şi de muncă performantă, devine o capcană. Ne-am convins în anii de boom 2004-2008. Piaţa imobiliară, explozivă, făcea PIB. Piaţa automobilelor, care parcă înnebunise, făcea PIB. Circulaţia rutieră strangulată în toate marile oraşe ale ţării făcea şi ea PIB. Populaţia se împrumuta la bănci, consuma şi făcea PIB. Consumul în ansamblu, în creştere, făcea PIB. Un PIB însă nesănătos, fiindcă în aluatul valorii adăugate din acei ani produsele fabricate în România nu acopereau o pondere optimă. Atunci, în vreme ce PIB-ul României urca într-adevăr spectaculos, impresionând Europa cu ritmuri de 8 şi de 9 la sută, gloria acestei creşteri economice fără egal era ştirbită de câteva dezacorduri dramatice. Dintre toate, cel mai grav era dezechilibrul dintre consum şi producţie. Concret, consumul devansase cu mult oferta internă de bunuri fizice şi de servicii. Cum era acoperită diferenţa? Din importuri. Iar importurile, în bună măsură, erau plătite cu bani din economisirea altor ţări. O parte semnificativă a banilor din bănci, ce erau împrumutaţi populaţiei pentru consum, sau companiilor care importau bunuri de consum, veneau din finanţări externe. Toate împovărând cu deficite mari, de 12 sau de 13 la sută din PIB, contul extern… deşi teoria spune că se aprinde becul roşu când soldul negativ al balanţei externe sare peste 6 la sută.

Excesul de consum n-a adus mai multă bunăstare. Înainte de criză, marea masă a populaţiei, starea a treia, abia începuse să guste din bunăstare cu linguriţa. Cea mai mare parte a populaţiei era obligată să-şi restrângă drastic cheltuielile, pentru că niciodată nu ajungeau banii. În Uniunea Europeană, în topul bunăstării, România a rămas cu „lanterna roşie” în braţe.

Lucrurile au luat o întorsătură dramatică în anii de criză. Creditele şi-au încetinit ritmul. Salariile au fost tăiate iar pensiile au fost îngheţate. Cumpărăturile, îndeosebi cele legate de construcţii, de piaţa imobiliară şi de piaţa automobilelor, au scăzut văzând cu ochii. A scăzut şi deficitul contului extern, de la 12 la sută la sub 5 la sută, într-un efort de ajustare dramatică a sectorului privat. Aducând şomaj şi recesiune.

Autor: Adrian Vasilescu
sursa: jurnalul.ro

Related Posts

One Response “Consumăm ca să trăim (2)”

  1. Doru Dascalu says:

    Abureală de popă de țară, făcută de un slujitor al ochiului dracului.

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss