C O N T R A P R O P A G A N D Ă

CONFLICTUL DIN GAZA: PERSPECTIVA UNUI ISRAELIAN

gaza-conflictStrul Zalman Leibu avea mai puțin de 6 ani când a fost mutat în ghetoul din Vaslui, orașul în care se născuse, împreună cu mama și bunica sa. Când a ajuns în Israel, la 15 ani, a locuit într-un kibuț iar mai târziu a luptat în războaiele împotriva diferitelor state arabe, în 1956, 1967 și 1973. Acum, în vârstă de 74 de ani, se ridică împotriva politicilor statului pentru care a luptat: „Să omori 400 de copii este o demență! Nu ne-a fost de-ajuns că le-am jefuit pământul?”, spune despre recentul conflict din Gaza. (material publicat în ziarul The Guardian în anul 2009).

Zalman Leibu este unui dintre cei peste 40 de supraviețuitori ai Holocaustului care au semnat, la mijlocul lunii august 2014, o scrisoare de condamnare a masacrului din Gaza și a trivializării memoriei supraviețuitorilor și victimelor.

Aveam 15 ani când am ajuns în Israel. Îmi amintesc ce am mâncat în ziua în care am ajuns: măsline, omletă din făină de ou și pâine, și ceai fără zahăr. Îmi amintesc cum mi-am umplut buzunarele cu pâine, ca să pot mânca și mai târziu. Încă trăiesc cu această traumă, cu frica de a nu avea ce mânca.

La început eram patriot. Nu am știut că palestinienii au fost alungați din această țară în 1948. De asemenea tânjeam după siguranță. Trebuia și să îmi câștig pâinea.

În România, unde mă născusem, familia mea a fost persecutată pentru că eram evrei. Tatăl meu a fost ridicat prima dată în 1940. Un om cu cizme negre până la genunchi a intrat în restaurantul bunicii mele și i-a spus tatălui meu: „Tu, vino cu mine!”. În locul în care l-au dus pentru interogatoriu, l-au pus cu fața la perete, în timp ce veneau și îl băteau pe rând. Vărul meu și un prieten al lui au fost de-asemenea arestați. Au fost bătuți timp de 12 zile.

Tatăl meu a fost eliberat pentru că unul dintre legionari era fiul unui prieten foarte bun al tatei. Îmi amintesc bătaia în geam a tatălui meu, când s-a întors acasă, la patru dimineața. Era bătut foarte rău. Vărul meu a fost de-asemenea bătut foarte violent. Nu a avut niciodată copii și a devenit o persoană foarte neplăcută.

Chiar înainte să fim duși la ghetou, nu îmi mai amintesc exact când, tatăl meu a fost ridicat din nou de jandarmerie. A fost dus la sinagogă, împreună cu toți bărbații evrei din Vaslui, și apoi au fost mutați într-un lagăr de muncă. A avut noroc: un văr de-ai lui, care colabora cu regimul, a aranjat să fie eliberat. Vorbea germana și i-au găsit o slujbă la un afacerist român care exporta cereale în Germania. Mulți evrei erau folosiți pentru slujbe similare, datorită cunoștințelor lor de comerț. Dar ceilalți bărbați din familia mea au rămas internați în lagăr până la venirea rușilor.

Eu am fost dus în ghetou, împreună cu majoritatea femeilor și copiilor din Vaslui. Bunica mea a încuiat ușa casei și a pus cheile pe pământ, în fața restaurantului. În ghetou erau o mulțime de zvonuri despre tot felul de lucruri, dar eu mă simțeam protejat de fetele și băieții mai mari. Fetele mi-au cusut steaua galbenă pe pulover. Mi-a plăcut.

Nu îmi amintesc foarte multe, dar îmi amintesc senzația de foame. Supraviețuiam cu ceai și marmeladă. Eram așa de slab că, atunci când au venit rușii, un asistent sanitar de-al lor m-a fotografiat. Oamenii erau atât de înfometați că mureau pe picioare. Era o vorbă în ghetou, că cineva „mirosea hasemeniche”. E o expresie ebraică, care se referă la rugăciunea pentru morți. Dar era folosită doar în orașul meu. Chiar am verificat cu mai mulți lingviști israelieni, specializați în ebraică, și nimeni nu pare să o cunoască.

Foarte mulți aveau tuberculoză. Îmi amintesc că într-o noapte a trebuit să dorm în aceeași cameră cu o femeie și un copil care erau bolnavi. Mama mi-a spus să nu mă mișc deloc. Femeia și copilul erau așa de slabi.

Bunica mea a murit la câteva luni după ce am fost duși în ghetou. Corpul ei a rămas în lagăr mult timp, nu puteau să o îngroape. Cred că cadavrul a început să putrezească. Era un miros îngrozitor. Apoi cineva a venit și a luat corpul într-o căruță.

Când am ajuns în Israel, m-am mutat într-un kibuț, pe ai cărui conducători îi cunoșteam din România. Pe vremea aia, când ajungeai în kibuț te trimiteau direct la camera de masă și apoi îți arătau unde să dormi. Era multă solidaritate. Conduceam camioneta Dodge care fusese folosită de Orde Charles Wingate, ofițerul serviciilor secrete britanice care ajutase milițiile evreiești să lupte cu arabii și să le bombardeze satele cu artileria. În kibuț munceam de la răsărit până la apusul soarelui și studiam istorie și cultură evreiască. Visul meu era să merg la universitate, ceea ce am și reușit, după ce am terminat armata.

Războiul e foarte confuzant. Am intrat în armată la 18 ani. Nu vreau să îmi găsesc scuze, dar cred că nu am omorât pe nimeni. Am văzut soldați omorând prizonieri. În războiul din Sinai, din 1956, am luat prizonieri egipteni. Nici nu știau unde se află. Eraufellaheen, erau țărani. Când m-am întors din războiul din 1956, eram așa de obosit că am dormit 22 de ore în continuu. Când m-am trezit, proprietara era lângă mine cu doctorul. Îl chemase pentru că era îngrijorată.

În războiul din 1967 ni s-a ordonat să îi luăm pe bărbații palestinienii din casele lor și să îi adunăm în curtea unei școli. Făceau tot ce le spuneam să facă. Am intrat și în casele lor, să căutăm arme. După aceea, un coleg mi-a zis: „Vezi ceasul ăsta? L-am luat”.

Acum, când mă uit înapoi, văd minciunile. Liderul kibuțului zicea că Rusia [URSS] este a doua patrie pentru noi. Erau foarte de stânga. Dar, cu toate acestea, arabii care lucrau în kibuț nu mâncau în aceeași încăpere cu noi. Cele mai multe kibuțuri erau construite pe pământul expropriat de la arabii care fuseseră alungați. Iar sindicatele evreiești, care erau de asemenea foarte sioniste, luptau pentru îngrădirea dreptului la muncă al arabilor.

În kibuț nu știau cum mă cheamă. În primele șase luni, îmi ziceau Romaneh (Românul). Copiii kibuțnicilor ne ziceau „Locul doi”. Oamenii nu stăteau la aceeași masă cu noi. Ziceau: „De ce nu v-ați luptat cu naziștii? Sunteți buni de nimic. Ați mers la camerele de gazare ca mielul la tăiere!”.

În ghetou am făcut tot ce ni s-a ordonat. Dacă ziceau „veniți la gară mâine la 4.30 dimineața”, toți evreii mergeau, pentru că ne gândeam că dacă ne supunem ne putem salva. Am făcut tot ce ni s-a ordonat, ba și mai mult. Dar aici, unde ei se luptau cu arabii, noi nu însemnam nimic. Noi eram „Locul doi”.

Dar pentru noi fusese un act de curaj să supraviețuim. Doar să rămâi în viață era mare lucru.

Fratele soției mele Naomi, trăiește în Haradar, un settlement. Este parte din teritoriile ocupate de Israel în 1967. Fratele ei a luat o bucată de pământ, iar arabii i-au construit casa. El nu îi urăște conștient pe arabi. Este educat, doctor în chimie. Dar eu nu mai pot vorbi cu el, nu mai pot să-l vizitez. Acolo poți vedea barierele pe care le pune Israelui în West Bank. Ne-a chemat la el de Pesah, dar cum pot să sărbătoresc lângă un zid care-mi amintește de ghetoul din Varșovia?

Narațiunea istorică predată aici este o minciună. Am citit manualele pe care le predă Naomi la școală. Se învață că nimeni în istorie nu a mai fost supus unui proces de exterminare totală, precum evreii. Eu sunt împotriva acestei paradigme. Iar evreii care au murit nu aveau nimic de-a face cu sionismul. Foarte mulți erau liberali, aveau idei iluministe [universaliste].

Am trei nepoate pe care le iubesc foarte mult, dar îmi este imposibil să vorbesc cu ele despre Holocaust. Când atrag atenția asupra faptului că naziștii plănuiau să ucidă și chiar au ucis, multe alte grupuri [etnice și sociale], nu doar pe evrei, nepoata mea, care a vizitat Auschwitz-ul, se uită la mine cu milă. Îmi zice: „Tu nu ești israelian. Nu ești unul dintre noi, ai rămas un străin”.

Dar este teribilă experiența victimei. Eu am supraviețuit. A fost extraordinar când i-am văzut pe primii ruși intrând în oraș. Plângeam când am ieșit afară din ghetou.

Poate că este tocmai din cauză că nu îmi găsesc locul aici, dar eu resping pretextele folosite de Israel pentru a ucide arabi.

Strul Zalman Leibu a discutat cu Toni O’Loughlin.

Text publicat în The Guardian pe 2 februarie 2009. Traducerea și adaptarea din limba engleză: David Schwartz.

Sursa: Gazeta de arta politica

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss