C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Confesiunile unui profesor şpăgar, ediţia necenzurată

spaga_bac_82537900Subsemnatul, ajuns din întâmplare profesor de franceză după o facultate citită cu nesaţ, în contextul campaniei de presă îndreptată împotriva şpăgilor didactice (cunoscute sub numele de cod: fondul clasei, fondul şcolii, cadouaşe cu diverse ocazii mai mult sau mai puţin imaginare etc.), profit de ocazie să-mi descarc memoria (despre conştiinţă nemaipunându-se demult problema) de toate foloasele necuvenite acumulate hârciogăreşte într-o carieră începută în ultimul deceniu al secolului trecut şi, vai!, departe de a fi terminată.

Încep prin a menţiona că am primit două stilouri. Unul de la o clasă de-a XII-a care pleca de pe băncile şcolii, celălalt chiar la Crăciunul trecut, de la clasa mea. Adică acea clasă pe care o pisez cu lecţii de dirigenţie interminabile pe diferite teme. Ambele scriu foarte bine, ca şi stiloul meu de altfel. Toate – albastru, pentru că este singura culoare pe care o utilizez, inclusiv atunci când corectez lucrări. Cu ani în urmă am decis să nu mai folosesc roşu, e mult mai puţin sângeros aşa. Atunci când trebuie să trec o notă în catalog, deschid penarul şi aleg: fie stiloul cu albastru, fie stiloul cu albastru, fie stiloul cu albastru. Opulenţa aceasta, de care doar profesorii se mai bucură în societatea românească, mă plonjează uneori într-un embarras du choix căruia cu greu îi fac faţă.

Am primit un singur buchet de flori, atunci când mă aflam în comisia de examinare a bacalaureatului la limba franceză. Eveniment memorabil, mai ales că nu s-a mai repetat după ce am îndrăznit să notez elevii în funcţie de barem. Buchetul de flori mi l-au adus candidaţii nedumeriţi că se poate pica bacul la franceză. N-am avut tăria morală să-l refuz, dar am continuat să examinez cum trebuie şi i-am spus inspectorului venit să mă intimideze că-i trec pe toţi doar dacă-mi dă scris că azi, în învăţământul românesc, notarea începe de la cinci.

De atunci n-am mai primit flori niciodată. Noroc cu colegele profesoare care, la fiecare opt martie şi sfârşit de an şcolar mi-au dat din florile lor, să nu merg cu mâna goală acasă. Solidaritate de şpăgari didactici. Nici mărţişoare n-am mai văzut de câţiva ani. N-am mai primit şi basta. Sticle de băutură, da, cred că vreo două sticle de vin. La un moment dat, nu-mi mai amintesc cu ocazia cărui sfânt (primăvara sunt trei în învăţământ: sfântul 1 martie, sfântul 1 aprilie şi sfântul 1 mai), am primit o sticlă de whisky. Perspectiva celor 1000 de grame de alcool dur m-a toropit în asemenea măsură încât am dat imediat sticla unui prieten. Am primit în schimb o eşarfă şi-o cutie de bomboane de ciocolată. Eşarfa am dat-o la nevastă iar bomboanele mi le-au topit copiii. Un fel de Dănilă Prepeleac, recunosc…

Două albume, unul primit prin 2007, altul ceva mai încoace. Primul despre ceva, al doilea despre altceva. Le-am răsfoit, citit chiar, le-am pus în vitrină, lângă ceramica sacră de Horezu. O imagine cu Montréal pe un magnet, fagocitată rapid de colecţia fetei mele. O conservă cu Air de Saint-Tropez pe care tot nu mă îndur s-o desfac şi s-o savurez. N-am fost nici la Montréal, nici la Saint-Tropez, n-am nici fetişuri personale legate de suveniruri. Mă întreb de ce le ţin pe ale altora? Pentru că sunt, indubitabil, dovada corupţiei profunde care macină învăţământul românesc, începând cu mine.

Autor: Radu Iliescu

Sursa: Active News

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss