Productivitatea era mantra socialismului. Competitivitatea a devenit mantra timpurilor noastre.Totul trebuie să fie competitiv: sportul și economia, oamenii de asemenea. Competitivitatea este o valoare în sine?
În 1976, Raymond Barre a vorbit pentru prima dată despre competitivitate pentru a caracteriza politica economică concurențială și îndreptată spre exterior.Toți succesorii săi i-au urmat exemplul. Astăzi, oamenii politici atât de dreapta cât și de stânga nu vorbesc altceva decât despre competitivitate pentru că sunt orbiți de ideea de dezvoltare/creștere economică: a fi mai competitiv te-ar putea ajuta să câștigi etape în dezvoltare. Însă, dincolo de toate aceste afirmații standard, se observă repede- competitvitatea este un mit și acest mit nu este unul inofensiv.
În discursul oamenilor politici, nu sunt doar companiile sau doar sectoarele industriale care trebuie sa devină competitive, ci chiar și națiunile. Această idee a iesit direct din teoriile de management dezvoltate în școlile economice americane. Ori, nu se poate aplica națiunilor ceea ce în anumite condiții poate fi relevant pentru companii, cu atât mai mult cu cât interesul companiilor naționale nu coincide în mod necesar cu cel al popoarelor.
Națiunile nu sunt companii, în mod contrar celor pretinse de guvernanți, care ar dori să conducă oamenii ca și cum ar administra lucrurile și să priveze statele de suveranitatea lor politică. Teritoriile statelor nu se pot vinde si de aceea nu pot fi comparate și clasificate precum companiile într-un mediu concurențial, al căror succes se măsoară în valută. Cu alte cuvinte, o noțiune eminamente economică nu poate fi transpusă pur si simplu în sfera politică.
Un teritoriu oferă poporului un reper fizic, cultural și politic. În mod contrar unei întreprinderi, el nu are ca scop profitul. Acțiunea sa vizează termenul lung al istoriei și nu imediat al piețelor. Paul Krugman, premiul Nobel 2008: competitivitatea este un lucru lipsit de sens atunci când este aplicat economiilor naționale. Se poate spune că, concurența există indiferent că o recunoaștem sau nu iar competitivitatea este doar un mijloc de a face față concurenței, nicidecum un scop în sine.
Este evident că atunci când se dorește a se vinde un produs există tot interesul de a fi competitiv, adică să fabrici produse mai bune decât concurența sau de aceeași calitate, dar mai ieftine. Însă, pentru a coborî prețurile de vânzare, trebuie de asemenea să diminuăm prețul de achiziție. În ce mod? În capitalism, răspunsul clasic este cunoscut: nu prin a favoriza inovația, reducând costurile de capital și dividendele acționarilor, ci prin limitarea salariilor, diminuarea contribuțiilor sociale și a costului muncii. Este argumentul favorit a celor care agită în mod constant noțiunea de competitivitate doar pentru a obține subvenții susbstanțiale. China, India si alte țări sunt astăzi foarte competitive deoarece salariile pe care le practică le permit să cucerească cea mai mare parte din piață, din piața globală. Este sigur că dacă muncitorii europeni ar putea fi convinși să lucreze pe aceleași salarii ca cei din Bangladesh, întreprinderile ar câștiga mult în competitivitate. Însă, în același timp, ar deveni din ce în ce mai dificil să vinzi la fel consumatorilor europeni, care ar deveni mai săraci. Cum se poate crește consumul, atunci când puterea de cumpărare scade? Este paradoxul politicilor de austeritate care speră să acopere deficitele și să impulsioneze creșterea, sărăcind din ce în ce mai mult clasa de mijloc și cea de jos. Acesta este motivul pentru care concurența generalizată între țări nu este compatibilă cu menținerea sau creșterea nivelului de trai, ci doar pentru a pune în concurență produsele tranzacționabile și cele netranzacționabile, cum ar fi serviciile publice și protecția socială. În era globalizării, aceasta nu duce decât la o dezagregare socială și la atingerea pragului de subzistență. În această optică, imperativul de competitivitate este un mod elegant de persuasiune a muncitorilor de a renunța la drepturile lor. De asemenea, în numele competitivității, Uniunea Europeană și FMI au cerut reducerea salariilor în Grecia și în altă parte. Atunci când nu se iau în calcul nici cerințele sociale și nici cele ecologice, competitivitatea devine alibiul unui dumping social generalizat, care permite luarea unor măsuri antisociale, punându-se la adăpost de critici.
Declinată în registrele cele mai intime ale vieții noastre, competitivitatea poate deveni letală. Până la urma urmelor, schimbarea soției de 50 de ani pe 2 de 25 de ani ar putea la fel de bine fi justificată pe motiv de competitivitate, nu?! Un mediu de competitivitate continuă nu face altceva decât să creeze o societate din ce în ce mai plină de anxietate. Se poate crede cu siguranță că rivalitatea amoroasă în materie de strategii de seducție implică și competitivitate. Dar nu este decât un joc de cuvinte. Competiția este ceva, competitivitatea este altceva. Dincolo de industrie și comerț, cum poți aplica în domeniul sănătății, educației și culturii productivitatea și competitivitatea?
Paul Krugman afirma de asemenea că obsesia competitvității este în același timp falsă și periculoasă. Nu se intelege în fapt că, în raport cu concurența, liberalismul vede totul din unghiul darwinismului social: cei mai puternici și mai performanți se presupune că ar fi cei mai buni. Ideea adiacentă este că o societate nu se compune decât din indivizi străini unii altora, care se înfruntă prin intermediul strategiilor reglementate de o singură autoritate: piața. O societate de rivali, un război al tuturor împotriva tututor. De astăzi, dragi cetățeni, NU mai suntem concetățeni!
Adaptare: Gandeste.org
După un articol publicat in Boulevard Voltaire
Adauga comentariu