C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Claude Karnoouh: “Cum se fabrică omul providențial”

Raport-asupra-postcomunismului-Claude-KarnoouhLa nici o lună de zile de la alegerea lui Barack Obama, după momentele de entuziasm vecine cu delirul colectiv, de exaltare cvasi-mesianică înaintea primului cetățean negru devenit președinte al Statelor Unite, după frenezia europeană, îndeosebi franceză și germană, venită din toate mediile și clasele sociale, de la Frontul Național la fostul viitor candidat al Partidului Socialist și până în coloanele cotidianului L’Humanité; după mai multe profesiuni de credință proslăvind virtuțile democrației americane, după îmbătarea cu apă rece a tinerilor „negri” din așa-zisele periferii „încinse”, care delirează în extaz identificându-se cu tiparul noului ales și în timp ce populația hipnotizată de propaganda etnicistă preamărește încă această „surpriză divină”, exultând în fața mândrului Obama și a primei First Lady de culoare, trebuie regăsită totuși justa măsură. La urma urmelor, n-avem de-a face cu un rock star charismatic, ci cu un om politic, chiar dacă uneori ne putem îndoi de asta, noului ales nefiindu-i străine manierele glamoroase și foarte people, într-o combinație fericită de Harry Belafonte și Oprah Winfrey.

O simplă privire aruncată asupra echipei de campanie a candidatului Obama, o trecere în revistă a biografiei primelor persoane nominalizate pentru ocuparea unor posturi importante de consilieri prezidențiali și de secretari de stat în viitoarea administrație demitizează însă perspectiva. Felul în care au fost făcute nominalizările confirmă, o dată în plus, vorba prințului Salina din Ghepardul: „Trebuie să schimbăm totul pentru ca lucrurile să rămână cum au fost”.

Alegerea lui Barack Obama în funcția de președinte al Statelor Unite este, după mine, una dintre cele mai spectaculoase operațiuni de marketing politic organizat, cu succes, în Statele Unite, de clasa conducătoare. Știu că afirmația mea va șoca multe suflete de bună credință ale social-democrației (fără a mai vorbi de sicofanții de serviciu) sau pe naivii (unii chiar prevăzuți cu diplome universitare) atinși de „obamanie”, care-l confundă pe omul politic – fie el și metis, și totuși numai un câștigător al unui parcurs electoral banal –, cu omul providențial erijat în mare strateg politic. O analiză amănunțită a modului în care senatorul Obama a ajuns la putere devoalează natura exactă a acestei ascensiuni: conceptul de democrație a maselor a fost folosit în scopul redobândirii puterii pierdute – nu atât prin războaiele neocoloniale declanșate în Irak și Afganistan, cât prin disfuncțiile profunde ale propriului sistem economic, adică prin criza producției, crahul bursier, deflația și depresiunea economică globală din toamna lui 2008.

Barack Obama, un tânăr senator de Illinois, recent ales în Congres, era aproape necunoscut în viața politică a Statelor Unite. Nu se făcuse remarcat prin poziții radicale; votase, e drept, împotriva intervenției americane din Irak, dar, exprimând o opinie minoritară, nu fusese totuși singurul. Brusc apoi, în urmă cu doi ani, se propune candidat la președinția Statelor Unite. Dacă, din principiu, se presupune că cel care țintește această poziție dispune de oarece resurse de megalomanie, sistemul politic american „la două capete” nu favorizează totuși candidaturile spontane, neîndelung preparate, fiindcă donatorii trebuie organizați din timp pentru a pune la punct o campanie eficientă în toate mediile audiovizuale (care, cu acest prilej, își multiplică profiturile).

Pentru a nu-și pierde tot sprijinul necesar politicii sale imperiale, Statele Unite aveau cu siguranță nevoie de o nouă imagine asupra sistemului lor politic. Și mai mult: dacă nu doresc să devină un stat neguvernabil și măcinat de revolte, stârnite nu numai în ghetourile negrilor sau ale hispanicilor, dar și în rândurile populației albe atinse de sărăcie, trebuie să miște puțin lucrurile, chiar fără a periclita sistemul politico-economic. Astăzi, aproape nimeni nu mai crede însă în valorile americane clasice: democrație, welfare, apărarea libertăților. Dar cum să rezolvi acest complex de probleme numai prin imagine, când realitatea e atât de crâncenă, traversată de marasme aproape insolubile, implicând grave disfuncții și sacrificii care duc de regulă la mișcări sociale violente ce vor trebui, la rândul, lor reprimate cu violență? Ce imagine, ce simulacru să mai oferi în atari condiții? Trebuia găsit omul providențial… Lucru deloc ușor. Era nevoie de un tip-fațadă, care să nu aparțină clasei politice curente, aflată la putere de trei decenii. Un personaj cu necesitate nou, un produs al meritocrației, și nu al aristocrației, descins, de preferință, dintr-un segment social foarte modest. A fost găsit – iată omul! Toate speech-urile dlui Obama, începând cu convenția din 2004 și cu discursul în favoarea lui John Kerry, reiau placa „Visului american” atât de scump conaționalilor săi, așa cum altădată Kennedy le împuiase capul cu mirajul unei „New Frontier” [noi frontiere] de atins. Era, apoi, imperios ca acest nou personaj să nu se fi compromis prin decizii belicoase în cadrul fostei administrații Bush, dar, în același timp, să facă pandant guvernării anterioare, care îi inventase deja pe Colin Powell – primul secretar de stat de culoare din istoria Statelor Unite și, mai mult încă, pe prima femeie de culoare secretar de stat – Condoleezza Rice (fostă consilieră pe probleme de securitate națională între 2001 și 2005).

Multiculturalismul, ca formă degradată a recunoașterii alterității și reducere a politicii la spectacolul „culturalist”, a triumfat sub republicanii neoconservatori, care au înțeles și ei că ambalarea politicului în multiculturalism este o manieră eficientă de a neutraliza economicul și economia politică prin absorbirea tuturor curentelor aparent opuse modului de producție capitalist[1]. Căci „[c]e este istoria capitalismului dacă nu lunga poveste a unei structuri ideologico-politice dominante mereu aptă să concilieze (aplatizându-le caracterul subversiv) mișcările și pretențiile ce păreau să-i amenințe viitorul?”[2] (Iată ceva ce comuniștii, ca moștenitori de drept ai Aufklärung, n-au înțeles din pricina încăpățânării lor prostești de a respinge teoriile lui Nietzsche asupra nihilismului inerent culturii academice și culturii de masă.) Pe scurt, democrații nu puteau să facă mai puțin decât făcuseră republicanii, mai întâi pentru a menține economia politică în afara discuțiilor relevante și apoi pentru a capta voturile alegătorilor de culoare, mai ales ale negrilor și ale hispanicilor. Ce mai rămânea însă după postul de secretar de stat, deja atribuit unui bărbat de culoare și apoi unei femei de culoare? Nici mai mult nici mai puțin decât acela de președinte… Conform acestei logici anti-politice a concurenței culturale, dl. Obama, impecabil în toate celelalte aspecte, s-ar fi potrivit și în acela de președinte al unei republici renăscute. Fără să se fi uzat politic, fără se fi pretat la compromisuri cu vechea gardă, el era, în plus, un cetățean „de culoare”, însurat cu o negresă charismatică și bun tată de familie. Iată cum se construiește o imagine fără reproș, capabilă să reflecte America de mâine, un stat care știe, la momentul fast, să întoarcă pagina și să o ia de la capăt spre „zorii viitorului” – cu un tip de orchestrație lozincardă a speranței pe care, iată, nu numai sovieticii l-au pus la treabă, fiind comun tuturor sistemelor politice doritoare de schimbare fără schimbare. Pentru o mai bună guvernare, se pretinde schimbarea politicii, iar uneori, în cazuri urgente, schimbarea unei părți a clasei politice și chiar a sistemului de reprezentare politică[3] – fundament al idealismului politic, nu al realismului. De când a fost delimitat politicul ca domeniu autonom, se repetă, în fond, aceeași paradigmă: Machiavelli vs. Spinoza, Clausewitz vs. Kant, Carl Schmitt vs. neokantieni, Mao vs. marxismul academic etc. Se înțelege, așadar, de ce clasa conducătoare, oameni precum venerabilul senator Ted Kennedy și nepoata sa Caroline, fiica lui John, magnați ai finanțelor ca deja pomeniții G. Soros, W. Buffet, multimiliardari ca B. Gates sau celebrități de talia lui George Clooney și a lui Oprah Winfrey l-au susținut cu toții pe Obama, și nu pe Hillary Clinton… Obama a fost ales pentru a face uitate administrația Bush și catastrofele succesive cauzate de aceasta. Să le facă uitate, nota bene, nu să le repare. Nu să schimbe cu adevărat ceva. Obama a devenit, prin urmare, cel mai în vogă neuroleptic colectiv de pe piața americană, o nouă versiune de prozac.

O dovadă a faptului că președintele proaspăt ales nu-i decât interfața unei elite care îl instrumentează ca pe un simplu gadget este și compoziția cabinetului său de campanie – reprezentat majoritar de consilieri racolați din jurul clanului Clinton, în logica lui Brzezinski (strategul președintelui Carter) și a principiilor de bază ale dominației imperiale abil expuse în Marea tablă de șah[4]. Pot fi găsiți aici și „buni” republicani, ca secretarul Apărării, Gates, păstrat în postul său, despre care s-a pus întrebarea dacă nu lucra pentru Obama încă de la după nominalizarea sa din al doilea mandat al lui Bush, când l-a înlocuit pe incompetentul delirant Rumsfeld. Li se adaugă secretarul Trezoreriei, președintele FED New York, Timothy Geithner, care va face tandem cu Lawrence Summers, pus în fruntea National Ecomnomic Council, acesta din urmă fiind fost secretar al Trezoreriei, sub Bill Clinton, și fost rector la Harvard. Toți aleși pe sprânceană. Iar Madeleine Albright era deja reprezentanta președintelui la Reuniunea G20 din noiembrie 2008, de la Washington. Intră apoi în schemă și câțiva republicani moderați – unii i-au văzut deja la guvernare pe Colin Powell și pe Arnold Schwarzenegger. Și să nu-l uităm pe Emanuel Rahm, experimentatul lobby-ist de la Washington (fost consilier al falimentarului, astăzi, „Freddie Mac”), un ins dotat și cu cetățenie israeliană, sionist radical, numit secretar al Casei Albe (i.e. șef al administrației prezidențiale), care promovează din răsputeri războiul contra Iranului și protejarea necondiționată a  Israelului. (Cu asemenea predici la căpătâi, nu văd totuși cum ar putea SUA să-și determine principalul aliat din Orientul Mijlociu să semneze o pace, dacă nu justă, măcar onorabilă, cu palestinienii.) Oricum, în momentul în care scriu aceste rânduri, s-ar părea că Hillary Clinton negociază cu noul președinte postul de secretar de stat – și cercul, iată, se închide. Ca Ronald Reagan la vremea lui, pentru republicani, Obama se dovedește acum omul de paie al democraților americani și, aș zice, al întregii planete. În ciuda sloganelor și a fanfaronadei, în ciuda laudelor ipocrite sau tâmpe de peste tot, schimbarea atât de trâmbițată nu pare să se profileze. Cu un pic de securitate socială pentru săraci și cu puțină toleranță pentru criticile benigne, trecem senini peste catastrofe… Un lucru însă e cert: Barack Obama nu este produsul unui curent social care să-l fi propulsat spre candidatură ca ultimă soluție în fața unei crize insolvabile prin metodele tradiționale. Entuziasmul a venit dimpotrivă, a posteriori, ca efect al unei publicități agresive într-o țară cuprinsă de o criză economică fără egal în ultimii șaptezeci de ani. Obama a apărut pe piață ca ultimul volum din Harry Potter sau așa cum apare cea mai recentă versiune de iPod Mac: imediat ce se anunță ieșirea lui pe piață, încep să se formeze cozi la poarta supermarketului. Dovadă că, prin repetare intensivă și conform legii lui McLuhan, mesajul s-a instalat deja în creiere, cu efectele scontate.

Dl Obama a ales să-și așeze discursul sub aripile protectoare și aducătoare de prestigiu ale lui Abraham Lincoln. Știm, este președintele care a abolit sclavia (refuzând totuși negrilor dreptul de a vota!), dar, așa cum am subliniat anterior, în calitate de agent al capitalismului din Nord și Est și de protector al căilor ferate și al cuceririi piețelor din Sud, el a asistat nașterea unui proletariat numeros și fără forță politică în fața angajatorilor săi. În epoca sa, Lincoln a fost expresia celui mai radical modernism. Așa cum dl Obama este astăzi expresia unui capitalism care – reducând esența diferențelor comunitare la pseudo-diferențe culturale (multiculturalism), iar esența diferențelor biologice și a comportamentelor sexuale la pretinse diferențe socioculturale – încearcă de fapt să eludeze antagonismul explicit sau implicit al unei țări hiper-moderne, anume diferența dintre bogați și săraci, chiar dacă primii îi instrumentează pe ultimii în termeni de cultură. Prostia crasă și josnicia albilor din Sud au reînviat, în campusuri sau la intrarea în micile orașe din Sud, datele vechiului rasism abject. Doar că astăzi ar trebui să li se explice calm acestor oameni că nu mai există nicio speranță pentru ei, că au pierdut războiul, că acest capitalism mondializat al albilor pe care i-au ales (clanul Bush, de exemplu) i-a scos cu totul din joc. Căci pentru un Bush, un Blair, un Brown sau un Sarkozy, arabul putred de bogat, indonezianul, chinezul, indianul sau africanul potent financiar sunt și vor fi întotdeauna mai importanți decât albul amărât care-și duce zilele în străfundurile Alabamei, în Midlands sau Corrèze. Dl Obama a venit să facă cunoscută această nouă ordine a lucrurilor, întâi prin imagine, apoi, dacă asta nu ajunge, și prin forță. El este noua față a capitalismului planetar, fața suplă, surâzătoare și multiculturală a imperialismului american. Cu riscul de a-i stupefia pe unii, mărturisesc că dl. Obama îmi pare exact genul de individ pe care eroul negru al unui admirabil roman sociografic, Cruciada lui Lee Gordon, al scriitorului american de culoare Chester Himes, îl critică violent numindu-l „negrul alb”[5] (sic!). Da, dl. Obama conține toate ingredientele de servitor al elitei politico-financiare americane dominate fără îndoială de albi. Date fiind consecințele dereglementărilor din timpul administrațiilor Clinton și Bush, care au condus statul în marasm și în faliment economic, dl Obama a fost tuns de publicitari pentru a semăna cu „the right man at the right place at the right moment” – cu omul potrivit la locul potrivit. Entuziasmul lumii occidentale[6] și a unei părți din Africa față de alegerea lui nu poate decât să dea dreptate mentorilor săi și să le răsplătească eforturile.

În presa cotidiană, abia în Italia găsim o perspectivă lucidă și cinică, în sens etimologic, adică aptă să rostească adevărul, fără economie de ironie și sarcasm. În La Stampa din 13 noiembrie 2008, sub titlul Nonostante Obama, Enzo Bettiza scria: „De acum înainte, Obama va trebui să-și lase deoparte masca de rock star în concert și să înfrunte realitatea fără machiaj, să abordeze altfel relațiile cu Europa, lăsând deoparte trucurile și capcanele din recuzita fostei administrații. […] Odată demascat, Obama va fi nevoit să abandoneze și o parte dintre promisiunile făcute în timpul campaniei electorale, în special pe cele prea curajoase sau prea naive, dar care i-au fasonat acest look de Messia al vremurilor noi”.

Realitatea se întrevede totuși destul de clar dacă ne uităm la persoanele din echipa sa. Vom avea o confirmare în plus a teoriei conform căreia, în democrația reprezentativă a colectivelor postmoderne, promisiunile politice și economice nu-i angajează decât pe cei care cred în ele. Când victimele crizei își vor da seama că nu există altă soluție pentru ele, vor începe revoltele. Atunci va fi momentul adevărului; atunci masca de rock star, surâzătoare și suplă, a dlui Obama se va preschimba în obrazul crâncen și pietros al samuraiului aflat pe picior de luptă.

În concluzie:

Dacă elitele americane ar fi dorit cu adevărat să impună o reformă substanțială măcar la nivel simbolic (să nu vorbim de o schimbare de sistem, fiindcă numai o revoluție ar putea-o genera), ar fi ales nu un mulatru al cărui tată nici măcar nu descinde din sclavii negri din America, ci un indian, o „piele-roșie” – cum se spunea prin albumele de benzi desenate din copilăria mea. Negrii din SUA sunt un efect al cuceririlor europene și, deci, al puterii albe. Faptul e transpus fără ocol de cineastul John Ford în Sergeant Rutledge (tradus în franceză Sergentul negru). El a arătat, într-o epocă în care corectitudinea politică nu era încă o ideologie dominantă, că la cucerirea Vestului au participat și companii de soldați negri din Armata Federală (obiect, de altfel, al rasismului dur și explicit al soldaților și al ofițerilor albi), fără să fie măcinate vreun moment de grija genocidului pregătit populației amerindiene din teritoriile vizate[7].

Dacă elita americană conducătoare ar fi dorit să etaleze simbolul unei Americi conștiente de reparațiile datorate populației autohtone, pe care albii cuceritori au privat-o și de teritorii, și de cultură și de civilizație, atunci un (amer)indian ar fi trebuit, deci, să fie propus pentru Casa Albă! Ar fi fost un gest salutar, după atâtea secole de crime și de nedreptăți[8]. Dar, în același timp, și unul care ar fi probat, implicit, ilegitimitatea puterii albe și, prin ricoșeu, ilegitimitatea oricărei pretenții a populației negre pe acest teritoriu.

[1] Cf. Claude Karnoouh, „Un Logos sans ethos. Considérations sur les notions d’interculturalisme et de multiculturalisme appliquées à la Transylvanie”, în Postcommunisme fin de siècle: Essai sur l’Europe du XXIe siècle, L’Harmattan, Paris, 2000.

[2] Slavoj Žižek, op. cit., p. 93.

[3] Aș putea să înmulțesc exemplele. Iată: capii armatei imperiale germane l-au forțat pe împăratul Wilhelm II să abdice după ce îi juraseră cu toții loialitate, pentru a instala la Weimar o Republică în scopul evitării unui dezastru total și a pericolului bolșevic iminent în preajma revoluției din 1918-1919. Sau, mai aproape de noi: implozia puterii comuniste în țările din Estul Europei, care, chiar sub forma democrației reprezentative clasice, au încăput – cu câteva excepții numai – pe mâna vechilor aparatcici comuniști, reconvertiți în nesmintiți apărători ai economiei liberale. Cf. La Grande braderie à l’Est ou le    pouvoir de la kleptocratie [Marea lichidare de stocuri din Est sau puterea kleptocrației], coordonat de Claude Karnoouh și Bruno Drweski, Le Temps des Cerises, Pantin, 2005.

[4] Zbigniew Brzezinski, The Great Chessboard, Basic Book, New York, 1997.

[5] Chester Himes e cunoscut și pentru romanele sale polițiste a căror acțiune se petrece în Harlem și ai căror eroi sunt doi polițiști negri. Cel mai citit dintre acestea, The Five Cornered Square, un roman bine prizat de generația mea, conține o redare dintre cele mai adecvate a vieții cotidiene din acest ghetou newyorkez între anii 1950-1960.

[6] Dacă ar fi să mă iau după presa românească și ungară, în aceste două țări alegerea lui Obama n-a făcut furori ca prin alte părți.

[7] Pentru a sesiza amploarea acestui masacru, vezi o lucrare bine întocmită, de ținută academică: David E. Stannard, American Holocaust (The Conquest of the New World) [Holocaustul american (Cucerirea Lumii Noi)], Oxford    University Press, New York, Oxford, 1992. Mărturii și mai cutremurătoare, reconstituind experiența de viață a cohortelor de cerșetori albi folosiți de autoritățile statului sau de companiile private pe post de vânători de scalpuri și de urechi ale indienilor din Vestul Statelor Unite, vezi în teribilul roman al lui Cormac McCarthy Blood Meridian or The Evening Redness în the West [Meridianul sângelui], Random House, New York, 1985. Aș aminti aici și faptul că indienii (sau „pieile roșii”, cum le ziceam în copilărie) se refereau la negri ca la „oameni albi în piele neagră”. – O etichetă fericit exploatată în filmul Little Big Man al lui Arthur Penn, unde Old Lodge Skins, jucat de actorul indian Chief Dan George, îi explică lui Jack Crabb, jucat de Dustin Hoffman, că negrii și albii sunt din același aluat, spre deosebire de indieni care sunt singurele „ființe cu adevărat umane”.

[8] Scriind rândurile de față, îmi vine în minte un film dedicat curajului și determinării neîndoielnice ale indienilor – Cheyenne Autumn (1964), regizat de John Ford –, unde sunt descrise acțiunile de exterminare a acestei populații indiene, din care au mai rămas astăzi, conform Wikipedia, numai 3 664 de indivizi (în ajunul bătăliei de la Little Big Horn (1876) mai erau în viață cca 10000, după pierderile masive suferite în masacrul de la Sand Creek (1864) și în lupta de la Washita River (1868)).

Autor: Claude Karnoouh

Fragment din cel mai nou volum semnat Claude Karnoouh, “Raport asupra postcomunismului si alte eseuri incorecte politic” (capitolul “Cum se fabrica omul providential”), volum aparut in Colectia Gandeste a editurii Alexandria Publishing House (noiembrie 2014). Lansarea acestui volum s-a facut sambata, 22 noiembrie, in cadrul Targului  Gaudeamus 2014, eveniment la care au fost invitati scriitorul Vasile Ernu și Costi Rogozanu, publicist și scriitor.

Comanda online acest volum AICI.

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss