C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Cine câştigă şi cine pierde de pe urmă acestei crize? sau cum am găsit ultima piesă din puzzle

În primul deceniu de după sfârşitul Războiului Rece analiştii relaţiilor internaţionale se întrebau cum va arăta lumea viitorului sistem global de putere. Cei mai mulţi dintre autori au încercat să ofere un model de anticipativ pornind, cum era şi de aşteptat de la lucrurile cunoscute, respectiv că Occidentul câştigase confruntarea strategică bipolară şi că modelul liberal fusese acceptat ca singurul viabil la nivel global. Poate cele mai influente două teorii de acest gen sunt cele ale lui Samuel P. Huntington privind ciocnirea civilizaţiilor şi cea a lui Francis Fukuyama privind sfârşitul istoriei.

Pentru Fukuyama căderea zidului Berlinului (the Berlin Wall, umăriţi mai jos jocul de cuvinte) a însemnat triumful global in aeternum a liberalismului economic şi politic

“Lucrul la care s-ar putea să fim martori nu este doar sfârşitul Războiului Rece sau începutul unei anume perioade postbelice, cu sfârşitul istoriei ca atare… Acesta este, punctual final al evoluţiei ideologice a umanităţii şi universalizarea democraţiei liberale occidentale ca formă a guvernării” indica Fukuyama în The End of History and the Last Man (1992) (am tradus direct din una din ediţiile în engleză fiind prima limbă în care am citit şi fişat cartea).

Pentru Huntington sfârşitul confruntării ideologice însemna că noile linii de conflict care vor diviza umanitatea urmau a fi cele dintre civilizaţii.

“Ipoteza mea este că sursa fundamentală de conflict în această nouă lume nu va fi în principal nici ideologică nici economică. Marile diviziuni din cadrul umanităţii şi sursa dominantă de conflict va fi culturală (…) liniile despărţitoare dintre civilizaţii vor fi liniile de front ale viitorului (…) Conflictele dinte civilizaţii vor fi ultima fază a conflictului în lumea modernă” indică Huntington în The Clash of Civilization (traducerea este din articolul din Foreign Affairs).

Sub o formă sau alta în discuţie este adus un fel de eshatologie ştiinţifică.

Au fost două teorii foarte influente care prin vulgarizare şi-au adunat fani în întreaga lume – nu trebuie să ne mire deloc noii profeţi apocalipselor de tot felul, ei sunt doar nişte mici imitatori ai unor mari minţi – stand în picioare până acum.

Odată cu actuala criză economică apar însă elemente noi.

În primul rând odată cu prăbuşirea Wall Street-ului (Strada Zidului şi acum pot încheia jocul de cuvinte anunţat mai sus) s-a prăbuşit şi sistemul liberal – regulile lui Greenspan au permis sistemului liberal să îşi atingă ultimele consecinţe şi să îşi forţeze limitele, până în momentul în care a cedat şi a devenit indezirabil beneficiarilor săi principali. Când cei de la Goldamn Sachs (adică piaţa) s-au dus la Trezorerie (adică la Stat) pentru a-i cere să intervină pentru a substitui absenţa mâinii invizibile care intarsia să intervină şi să re-echilibreze sistemul, criza de lichiditate a devenit criză sistemică, iar liberalismul a murit (chiar dacă nu i s-a şi emis un certificate de deces).

Astfel ipoteza lui Fukuyama a căzut. Nu doar comunismul a murit dar şi liberalismul.

În al doilea rând, criza a afectat diferit statele dezvoltate (să le spunem Occidentul) şi statele emergente (iar aici vorbim despre state ce reprezintă sau nu civilizaţii anume). Occidentul a fost practic spart în două – Statele Unite au rămas aproape de locul pe care îl aveau înainte, Europa şi Japonia, însă, au fost ajunse din urmă şi chiar depăşite de cele emergente.

În acest punct mă leg chiar de o ştire la zi. Potrivit ultimelor estimări China va deveni anul acesta a doua putere economică a lumii depăşind astfel Japonia.

“China este deja a doua putere economică a lumii” declară, potrivit Le Figaro, Yi Gang, director al State Administration of Foreign Exchange (Safe). Estimarea are la bază un calcul nu foarte complicat: la finele lui 2009 PIB-ul nipon era de 5 070 miliarde de dolari nu foarte departe de PIB-ul chinez care era de 4 980 miliarde dolari; cu o creştere economică estimată potrivit scenariilor pesimiste de 9,5% China va avea la finele anului un PIB mai mare decât Japonia care va înregistra potrivit celor mai optimiste scenario o creştere de 3%.

China nu este liberală şi nici socialistă. Este China – o struţocămilă ideologică greu de calificat care devine principala câştigătoare a acestei crize.

China nu este o civilizaţie. Regimul comunist a ras tot ce însemna tradiţie chineză – plastic vorbind tot c ear fi însemnat civilizaţie chineză a fost aruncat pe o insulă… Taiwan (acolo îi găsiţi pe tradiţionaliştii chinezi, pe continent Revoluţia Culturală încă mai există deşi în surdină)

Nici Fukuyama nici Huntington nu se simt foarte bine cu noiele dezvoltări.

Ce văd eu în schimb. Că de fapt statele emergente sunt fostele colonii care acum un secol asigurau baza economică a marilor imperii occidentale. Se schimbă aşadar un raport de forţă între fostele metropole şi fostele “perle ale coroanei” iar perdantul este Europa. Să nu uităm că de fapt şi America (cu SUA şi Canada) tot foste colonii europene au fost. Prin urmare putem trâmbiţa ieşirea din istorie a Bătrânului Continent

Europa s-a rupt de America… America a scăpat de o piatră de moară.

Ce va urma. Nu vă uitaţi în urmă acolo nu sunt decât fantome – o fantomă roşie comunismul una neagră capitalismul, ele nu vor mai reînvia. Va veni altceva.

Mircea Marin
sursa: standard.ro

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss