Chevron, Mandela şi hoitarii libertăţii

La moartea lui Nelson Mandela şi la vreme de iarnă în care jandarmii snopesc în bătaie ţăranii din Pungeşti, trebuie reamintit că Chevron a fost identificat drept unul dintre cei doisprezece „investitori cheie” care au oferit regimului de apartheid „produse şi servicii care au contribuit la consolidarea economiei şi modului de viaţă rasist din Africa de Sud”.
Asta se întâmpla în 1985, când guvernul rasist de la Pretoria instala starea de urgenţă în 36 de districte ca răspuns la revolta africanilor împotriva constituţiei lui P. W. Botha din 1983, constituţie care perpetua statutul de paria al negrilor sud-africani. Din 1986, starea de urgenţă a fost extinsă la întreaga ţară şi a durat până în 1990. Zeci de mii de oameni au fost întemniţaţi, mulţi au fost torturaţi în închisoare. Presa a fost cenzurată. Guvernul a trecut la asasinarea liderilor africani în ţară şi peste hotare. African National Congress (ANC) şi Pan-Africanist Congress (PAC) au răspuns cu atentate la asasinatele guvernului rasist dela Pretoria.

În acest context, la mijlocul anilor ’80, a crescut audienţa vocilor care cereau guvernelor occidentale şi corporaţiilor multinaţionale să pună capăt schimburilor economice cu Africa de Sud. Oameni politici, intelectuali şi lideri religioşi au cerut guvernelor, băncilor şi corporaţiilor vestice să „dezinvestească” („disinvestment”), să îşi retragă capitalurile din Africa de Sud. Desmond Tutu şi alţi lideri ai luptei de eliberare naţională din Africa de Sud susţineau că boicotul era singurul mod în care elitele rasiste ale Africii de Sud puteau fi obligate să înţeleagă că trebuie să pună capăt regimului de apartheid. În numele apartheidului, adică al conceptului de „dezvoltare separată”, africanii (adică 71% din populaţia Africii de Sud) fuseseră, vreme de decenii, expropriaţi de pământurile cele mai mănoase, refuzaţi de la exploatarea bogăţiilor subsolului (aur, diamante, uraniu), daţi afară din casele şi cartierele lor pentru a face loc albilor, deportaţi în rezervaţii din care se putea ieşi doar în condiţii speciale, plătiţi cu salarii de întunecată mizerie, malnutriţi, supuşi la munci şi pedepse degradante şi, mai ales, programatic instruiţi (nu educaţi!) pentru a deveni servitori. Pentru a deveni buni, docili, servitori, negrii erau învăţaţi în şcoală să-şi dispreţuiască strămoşii şi să admire „civilizaţia” care îi înrobise: „Istoria Africii de Sud era amuzantă, stăteam neclintiţi, angelic de atenţi, în vreme ce profesorul de istorie ne povestea […] războaiele duse de Boers împotriva „sălbaticelor şi barbarelor hoarde negre” pentru inima neagră a Africii; eroii ancestrali ai părinţilor noştri, marii şefi despre care auzisem poveşti de la părinţii noştri, erau descrişi la oră drept brute, drept animale setoase de sânge; Tshaka, strălucitul general care a unit triburile Mnguni în puternica naţiune Zulu, era descris drept un psihopat” (povesteşte Bloke Modisane în formidabila autobiografie „Blame Me on History”, publicată în 1963) Orice încercare de rezistenţă era stigmatizată de către regimul de apartheid drept „comunism” sau terorism.

Congresul Naţional African, înfiinţat în 1912, era o organizaţie inspirată de învăţăturile creştine şi dominată de reprezentanţi ai aristocraţiei tribale şi meseriilor liberale. Nelson Mandela, descendent al unei familii regale africane, a fost co-fondator în 1944 al Ligii Tineretului (Youth League) din sânul ANC. Patronul spiritual al Ligii Tineretului era zulusul catolic Anton Lembede, care era revoltat de degradarea morală şi materială a africanilor exploataţi de albii din Africa de Sud. Mandela, ca şi ceilalţi fondatori ai Ligii Tineretului era foarte anti-ccomunist şi cerea excluderea membrilor comunişti ai ANC (cf. Anthony Sampson, „Black and Gold: Tycoons, Revolutionarties and Apartheid”, Londra, 1987). Mulţi lideri tribali africani care făceau parte din conducerea ANC erau de asemenea inamici ai comuniştilor, pe care îi bănuiau pe bună dreptate că urmăreau să le uzurpe autoritatea în numele egalitarismului şi progresismului marxist-leninist.

Apropierea dintre Mandela sau alţi lideri ANC şi comunişti a venit ca urmare a două lucruri. Primul a fost aşa-numitul „Supression of Communism Act” din 1950. Conform acestei legi, orice persoană care protesta împotriva regimului de apartheid era considerată „comunist”. Această lege a transformat inamicii de mai ieri în aliaţi aruncându-i în aceleaşi celule. După cum a precizat Nelson Mandela în ultimul cuvânt la procesul său, el însuşi era un admirator al sistemului parlamentar occidental, al independenţei judecătoreşti britanice şi al separaţiei puterilor din SUA. Conform lui Mandela, ANC a colaborat cu comuniştii aşa cum SUA şi Marea Britanie s-au aliat cu Stalin pentru a lupta împotriva Germaniei naziste (printre ai cărei admiratori se numărau mulţi dintre stâlpii apartheidului, cum ar fi Dr Nico Diedrichs, viitorul prim-ministru John Vorster şi viitorul şef al serviciilor secrete Hendrick van den Bergh): „E probabil dificil pentru albii sud-africani, cu prejudecata lor adânc înrădăcinată împotriva comunismului, să înţeleagă de ce politicieni africani cu experienţă i-au acceptat fără ezitare pe comunişti drept prietenii lor. Dar pentru noi răspunsul e evident. Diferenţele teoretice dintre cei care luptă împotriva opresiunii sunt un lux pe care nu ni-l putem permite la acest stadiu al luptei.”

În al doilea rând, populaţia africană a Africii de Sud a fost radicalizată anti-capitalist – dacă nu pro-comunist sau pro-socialist – de ipocrizia criminală a guvernelor şi corporaţiilor occidentale care justificau continuarea colaborării cu regimul rasist de la Pretoria prin apelul strident la „anticomunism”, la apărarea „societăţii deschise”, a „lumii libere” şi a „democraţiei”. Corporaţiile occidentale care făceau afaceri grase în Africa de Sud acceptau aşadar să persecute forţa de muncă africană – care, până în 1980, nu avea voie să se organizeze în sindicate – de dragul democraţiei. Caltex, o marcă Chevron, a vândut produse petroliere guvernelor rasiste din Africa de Sud şi din Rhodesia (în ciuda sancţiunilor impuse de ONU, cf Elizabeth Schmidt, „Decoding Corporate Camouflage: US Business Support for Apartheid”, Washington, 1980) de dragul democraţiei şi societăţii deschise. La nevoie, elitele sud-africane ştiau să manipuleze foarte bine limbajul „drepturilor omului” şi al „valorilor euro-atlantice”. Ministrul de finanţe sud-african Barend du Plessis cerea în 1986 susţinerea internaţională a economiei Africii de Sud în numele umanismului şi al „integrităţii actualului sistem financiar internaţional” (sună a 2008-2009?).

Argumentul lui du Plessis şi al altor susţinători corporaţi ai apartheidului era că investind în Africa de Sud contribui indirect la îmbunătăţirea soartei negrilor. Statelor Unite ale Americii nu le-a păsat niciodată ce se întâmplă cu toţi cubanezii afectaţi economic de embargoul pus asupra Cubei lui Fidel Castro. În cazul Africii de Sud însă, acolo unde corporaţiile americane puteau obţine profituri, umanismul îi obliga pe oficialii americani să susţină investiţiile americane. De dragul îmbunătăţirii soartei negrilor şi al teoriei neoliberale conform căreia bogăţia „trickles down” de la bogaţi la săraci. Nimic nu îi scoate mai repede din mizerie pe săraci decât investiţiile masive în bogătaşi. Care apoi le picură în cap săracilor fie ca picătură chinezească, fie ca găinaţ de porc care zboară. Dar iată retorica la care apela du Plessis: „Dacă a existat vreodată un moment în care moralitatea omului să trebuiască să fie la înălţimea tehnologiei de care dispune, atunci acest moment e acum. Dacă a existat vreodată un moment în care compasiunea să trebuiască să fie la înălţimea priceperii noastre în privinţa administrării bunurilor materiale şi a bogăţiei, acel moment e acum. Provocarea celor care au constă în faptul că trebuie să le pese îndeajuns de ceilalţi pentru a-şi împărţi cu ei cunoştinţele şi celelalte resurse ale lor şi pentru a sprijini material ţările în curs de dezvoltare pe drumul spre creşterea sustenabilă, cu tot respectul pentru demnitatea şi respectul de sine al acestor ţări.”

Ameninţat cu ostracizarea de către comunitatea internaţională, ministrul de finanţe al rasistei Republici a Africii de Sud descoperea retorica umanist/creştin/socialistă pentru a cere în 1986 sprijinul băncilor internaţionale în momentul în care Africa de Sud era ameninţată cu boicotul financiar şi economic din cauză că aresta şi teroriza zeci şi sute de mii de oameni. Ronald Reagan, Margaret Thatcher şi băncile germane au răspuns acestui apel şi au susţinut, politic şi financiar, regimul rasist din Africa de Sud.

În aceste condiţii, nu e de mirare că, după cum spunea în 1986 chiar Clive Menell, vicepreşedintele consorţiului Anglo-Vaal, „marea majoritate a negrilor din Africa de Sud a ajuns să considere corporaţiile, guvernul, apartheidul şi ordinea actuală ca fiind unul şi acelaşi drac.” Liderul minerilor negri Cyril Ramaphoosa credea că: „Alianţa dintre marile corporaţii şi regimul de apartheid e veche şi îmbibată cu sângele muncitorilor.” Antipatia faţă de capitalism nu era aşadar atât rezultatul exporturilor ideologice ale Cubei, Uniunii Sovietice sau Chinei, ci o reacţie organică, firească la abuzurile unui sistem care îşi masca violenţa – economică, socială, culturală şi fizică – prin apelul la „anticomunism”, „democraţie” şi „progress”, adică la concepte ne-asumate, ci doar manipulate cinic pentru a masca jaful generalizat.

Mandela a reprezntat demnitatea unei lumi tradiţionale şi ţărăneşti dată prin răzătoarea modernizării forţate care ieftineşte viaţa omului. A unei lumi care a refuzat să se predea. Citind zilele astea panegiricele dedicate lui Nelson Mandela de unii susţinători ai jafului generalizat al României mi s-a părut că cinismul hoitarilor libertăţii noastre şi a lui Nelson Mandela, cinismul celor care ne ucid libertatea pentru a putea mai apoi să se hrănească din ea merită sancţionat. Nu de alta, dar tâmâia folosită de ei miroase al naibii de urât. A ipocrizie. Nu aud pe nimeni dintre cei care plâng după Mandela şi suspină după „democraţie” şi „valori euro-atlantice” să spună că nu e nimic „comunist” în a refuza jaful generalizat operat de oligarhia politico-economică a României în cârdăşie cu multe corporaţii multinaţionale. Nu aud pe nimeni dintre cei care plâng după prinţul african Mandela în vreme ce condamnă neîntrerupt „tribalismul” românilor să afirme clar şi răspicat că identitatea şi conştiinţa naţională sunt legitime şi stau la baza demnităţii naţionale şi interesului naţional care ne cer să nu ne lăsăm jefuiţi şi batjocoriţi în propria noastră ţară.

La rădăcinile regimului de apartheid s-a aflat un sentiment care parcă nu e străin „elitei” din România de azi, cea care descoperă „mahalaua ineptă”, „pegra pogromistă”, „beţivanul leneş” şi „omul ruşilor” în orice babă care îşi apără ograda. Iatră ce spunea Lionel Curtis, om educat la Oxford care s-a dus să răspândească civilizaţia în Africa de Sud la 1900: „Însăşi prezenţa atâtor negri îi face pe minoritarii albi leneşi şi incompetenţi. Raportul dintre albi şi negri e de aşa natură încât nu am prea mari speranţe în privinţa viitorului ţării. Ar fi o adevărată binecuvântare pentru noi dacă negrii, ca şi pieile-roşii, ar tinde să piară din faţa noastră, pentru că acţionează ca şi caria printre dinţi.” Cam ca o carie a albei danturi – artificiale – euro-atlantice a fost şi este considerată şi lumea ţărănească românească atacată astăzi de mâna unsuroasă a Chevronului în mănuşa de box a jandarmeriei.

Autor: Mircea Platon

Sursa: Cotidianul