C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Cele două lumini (scăzute): Lumina iubirii și Lumina cunoașterii

Michelangelo-Sistine-Chapel-Adam-Greu titlu. Iubirea și cunoașterea rezumă umanitatea, sunt componentele de bază ale vitalității unui popor – ceea ce-i permite să se miște prin istorie. Și, după măsura lumii, tot ele sunt cele care, încercuite de negație, ne diminuează condiția de om, iar la scară colectivă, pe aceea de popor.

Cei doi termeni ai luminii sunt, de fapt, cinci: iubire, cunoaștere, dialog, comunitate și știință. De la Brăileanu la Vulcănescu

Punctul comun al iubirii și cunoașterii este comunitatea. Comuniunea se propagă prin iubire, dar supraviețuiește prindialog, prin cunoaștere comunicată sufletește împărtășire (Brăileanu). Omul, arată Brăileanu, este prin excelență existență dialogală. Primul dialog îl avem cu mama. Al doilea cu Celălalt în care ne oglindim: comunitatea în care ne integrăm pentru că ne pasă, suntem parte sufletească a ceva. Dialogul acesta constructiv ar trebui să fie, deci, iubireași știința. Nu e întâmplare că forma superioară a educației – doctoratul, este dialogal pentru excelență. Până atunci ar fi trebuit să fie dialog întru dobândirea întregurilor.

Vulcănescu este și mai explicit decât Brăileanu: logosul este cunoaștere și iubire, în același timp. Cuvântul este cunoaștere și iubire. Atenție mare cum îl folosim. Prin Cuvânt, Dumnezeu a făcut lumea. Iubirea, arată Vulcănescu, este şi cunoaştere:

„Şi aci e totul. Căci una este dragostea de jos în sus: dragostea firească, oarbă, EROS şi alta este dragostea de sus, darul lui Dumnezeu, îndurarea lui de creatură, LOGOS.”  (Vulcănescu, p.40, sublinierile aparțin autorului).

Încercuirea noastră prin nu începe prin cuvânt. Relațiile sociale se propagă din acel moment ca jocuri de putere, nu ca forme ale comunicării sufletești. În limbajul popular, oamenii care nu știu să se poarte (să vorbească, să își țină casa, să aibă grijă de copil etc.) sunt „capre” sau „porci”. Ce dialog poate fi între oamenii „diminuați” în aceste condiții? O formă specială: „vânătoarea” – fiecare este pentru celălalt un trofeu. Iubirea devine succesul ca posesie. Iată de pildă, pot avea satisfacția că am cucerit mintea deosebită a cuiva, sau că mă culc cu cutare. În raport cu treptele bucuriei, practicăm mersul în jos, certificând ceea ce spune Bernea: dragostea între oameni nu este o certitudine. Este undar. Mereu trebuie împlinit și de prea multe ori ajuns în impas (Bernea, p.78).

Cotidianul este, astfel, mereu pierdut prin veșnicele noastre nemulțumiri. Stehinhardt, învățat cu groaznica împilare a pușcăriilor comuniste, este revoltat de micimea cuvintelor-barieră:

„Cred că în toate bordelurile Parisului, Hamburgului şi Singaporelui, ba în toate localurile de pierzanie ale tuturor porturilor şi metropolelor lumii, în ocnele Guyannei, în temniţele de la Sing-Sing şi Dartmoor păcatele săvârşite nu strigă mai disonant şi mai jalnic la cer decât icnirile, certurile din senin şi insultele gratuite proferate, cu o ură vitriolată, de arţăgoşi şi îmbufnaţi.” (Steinhardt, p.144)

„Vorba dulce mult aduce”.  Dar este ea mai mult decât un exercițiu util în afara credinței?
Faptele. Scăderea luminii iubirii (diminuarea demografică a României)

Zămislirea faptelor nu se oprește la ele, ci și acestea, odată „produse”, fac, devin subiecte. Numai noi avem impresia că faptele rămân obiecte. 

Pe rând, așa cum ne iau și ele:

România are cel mai mic număr de nașteri după 1944.
Începând cu 2012, România se micșorează (scade populația).

„Populatia rezidenta a Romaniei a scazut, anul trecut, pentru prima data dupa 1989, sub 20 de milioane de locuitori, a anuntat, joi, presedintele Institutului National de Statistica, Tudorel Andrei.
Premiera s-a inregistrat in 2013 si in cazul noilor nascuti, fiind consemnat un numar mai mic de 180.000, cel mai mic dupa cel de Al Doilea Razboi Mondial.” (Ziare.com, 5 iunie 2014)

Or, sângele unei națiuni este propria ei demografie. Aici demografia nu este doar un număr, numărul reprezintă vlagaei. Națiunea care nu mai crește, nu mai are vitalitate. Și fără vitalitate, spațiul ei se micșorează, chiar dacă frontierele de stat rămân în picioare (deocamdată, ca să nu vorbim de cele noi apărute în interiorul unui corp slăbit).

Iubirea ca spațiu 
Brăileanu spune că timpul se măsoară prin spațiu (altfel nu am putea ajunge la el, e distanța în care se întâmplă lucruri). Când nu se întâmplă, sau „scârțâie”,  spațiul se mărește (nu mai este, sau „dragostea moare”), se micșorează sau doare (dorul). România este un spațiu care doare:

  • aproape jumătate din forța de muncă este plecată din țară (peste 2,5 milioane – Ziare.com, 24 mar. 2014);
  • 22 milioane de prunci nenăscuți uciși între  1958-2008 (avorturi – datele Ministerului Sănătății, citate de România Liberă, 20 feb. 2011), de trei ori media europeană (Cotidianul, 23 ian. 2014);
  • 80 000 de copiii plâng după părinții lor plecați, majoritatea în condiții de sclavie, în străinătate (RGN, 14 mai 2013)

Spațiul românesc este unul al extremelor: este și prea mult, este și prea puțin. Este prea mult prin creșterea distanțelor sociale dintre indivizi – prin deresponsabilizare: nu prea ne mai pasă: nu doar că nu mai facem copii, îi și omorâm. Și este prea mic, prea plin de fapte dureroase. Mereu e câte un fudul care ia câte o decizie anapoda, mereu mai apare câte o carte care ne-afundă cu mare reclamă. Mereu mai crește câte o taxă și mereu aflăm că se scoate din circulație câte un tren, se prăbușește o clădire de patrimoniu. Așa de pildă, timpul pe care-l facem dintr-o localitate într-alta crește, direct proporțional cu hoția sistemică și deresponsabilizarea, pe măsura micșorării societății ca și comunitate sufletească, a proiectelor iubirii de neam (vezi ProTv, 29 mar. 2014).

Faptele. Scăderea luminii cunoașterii

Neaplicarea legii;Legea 24 din 2000 specifică foarte limpede că orice proiect de act normativ trebuie să aibă la bază un studiu, „un studiu de impact” (art. 6, alin.3), după cum orice proiect de lege trebuie „evaluat preliminar” prin „analizarea efectelor economice, sociale, de mediu, legislative și bugetare” (art.7, alin.1). Cu alte cuvinte, avem o lege care ar putea fi următoarea ca importanță după Constituție: legea 24 care prevede întemeierea actului de putere pe cunoaștere,  pe luarea în seamă a celorlalți (altul generalizat care m-a clădit sufletește). Prin conexarea politicului cu cunoașterea nevoilor societății societatea devine comunitate morală (Brăileanu), iar guvernarea dreaptă (Gusti). Dar nu a fost să fie, după cum cu toții cunoaștem. Gestul de guvernare este întemeiat pe apartenența la coterii. Când este întemeiat pe cunoaștere, fie e vorba de informație în slujba altora, fie de cunoaștere foarte parțială, funcție de cine comandă studiul. Societatea românească e împărțită în proiecte, subfinanțate sau suprafinanțate, redundante sau inutile. Cine mai vorbește azi de întreg, de poporul român? Doar la alegeri. În rest, politica, cunoașterea, noi înșine, ne ocupăm de lucruri absolut parțiale, dacă nu minore de-a-dreptul. Știința (mai cu seamă cea socială) a devenit o mortăciune în curtea plină de nevoi a societății. Peste ea tronează, ca un jocker beat de putere, politicul.
 
Diminuarea sufletească și oglinda ei materială. 

Al doilea factor care diminuează vitalitatea unui neam este necunoașterea. Urmează este degradarea generală acondițiilor: mizeria, dezamăgirea, lipsa banilor.

Cu toate acestea, omul este ceea ce este în virtutea conștiinței sale, nu a condițiilor sale materiale: scăderea luminii din societate este adesea o alegere individuală.

Este adevărat, sistemul inept, idocrația – furtul sistematic al României de către casta idioților cu putere, pervertirea puterii într-un mecanism de multiplicare a inutilului odios, a fost interiorizat (mentalizat, apoi somatizat) de către ins. Când pragul acesta al interiorizării maladiei sistemului a depășit un punct critic, ne-am transformat din popor în populație: nu ne mai regăsim. Blocarea regăsirii se observă la nivel:

– economic, România nu mai are inițiativă, iar arterele sale interne (logistica economică) este greoaie sau cvasiblocată (vezi autostrăzile, înlocuirea fabricilor cu mall-uri etc.)

– istoric-cultural – și azi România e reprezentată de o frunză. Două guvernări diferite, aceeași concepție. Sub cerul redus al frunzei umblă tot soiul de pseudoistorici și derbedei-politruci care înșurubează o Românie tot mai mică. A fi prost crescut în cultură a devenit instrument de legitimare pentru un număr tot mai mare funcționari, nou-intrați în clasa de mijloc, corporatiști, majoritatea tineri: boiți cu batjocura față de propria resursă vitală. Statul este incapacitat prin noncultură.

– demografic – neregăsindu-ne, nu mai facem copii, nu mai știm care pe unde suntem.

Care este sursa vitalității? Credința.

Când necredința se întâlnește cu sistemul idiocrației apare populația. Aici este momentul în care poporul devine populație. Când se transformă într-o „mulțime stupidă”, „fără demnitate creștină” (Puric, p.80). Spațiul social devine paradoxal: înghesuit și totuși atât de rarefiat.

Câteva cuvinte despre sistem
România a avut neșansa să intre un pic prea târziu în lumea liberă. România nu a prins deloc generozitatea occidentală a unui Plan Marshall. Dimpotrivă. Aici s-au revărsat neputințele unei armate de ideocrați, nu de manageri. Am primit mai mult „fabrici de vorbe”, iar copiii noștri sunt buni să lucreze pentru alții. Desigur, nimeni nu ne împiedică să ne regăsim vitalitatea individuală, nici măcar urmașii comuniștilor care ne predau cu stânga capitalismul lor din vorbe. Sistemul acesta în care ne-am zbătut atât să-l atingem, a ajuns „la o vârstă”, care poate fi caracterizat prin următoarele elemente:

– corectitudine politică – care are ca țintă comunitatea – principala caracteristica a omului (sinele apare ca urmare a reflectării în Altul generalizat, altfel nu am mai avea de ce trăi în grupuri, de la familie la prieteni).

– feminism – care, paradoxal, exmatriculează principalul drept al femeii, maternitatea: ceea ce contează este puterea, egalitatea ca atare. Femeile devin bărbați. Mobilitatea socială are ca scop trofeul, nu întregirea insului.

Acestea două țintesc cele două componente de esență, definitorii pentru neam și pentru om: iubirea și cunoașterea. Corectitudinea politică anihilează primul pas în cunoaștere: discriminarea, diabolizând-o, confundând-o cumplit cu nedreptatea. Tot corectitudinea politică, eliminând reperul moral numit neam-națiune-Patrie, ajunge să relativizeze orice valoare: totul este o alegere (într-adevăr, nu mai discriminăm). Omul cade din însăși facultatea gândirii. Prin feminism, omul devine anarhic în zona diviziunii sexelor. Prin corectitudinea politică, omul modern este invitat să nu mai respecte nici o ierarhie, oricine poate judeca pe oricine, mai puțin casta celor care controlează definițiile din societate.

– ca și când toate acestea nu ar fi fost îndeajuns, Putin al Rusiei, aduce o premieră în istoria postbelică a Europei: violența fizică (geopolitică și militară). Nemulțumit de condiția Rusiei în ordinea mondială, tulburat de primele două maladii mai sus enunțate, pe care le consideră vârfuri de lance ale unei agresiuni occidentale, Putin este primul șef de stat care crede că poate rezolva violența simbolică din Europa prin agresiune directă (vezi și Dughin). E ca și cum Noica ar fi îndemnat să facem  război cu maladiile spiritului contemporan!

Un fel de încheiere (1). Opusul luminii și surdo-muții sufletului: „capra” și „porcul”

Nu este întunericul, pentru că viața nu e atât de limpede, ca în filmele americane (căutate tocmai pentru limpezimea lor). Opusul luminii este superficialitatea, prostia căutată, imperfecțiunea multiplicată până devine normă, complacerea cu tot cu opusul ei – revolta din nesmerenie – „nervii”. „Capra” care sare pe masa cu prăjituri, animal curat, dar prost în raport cu destinul.  Mediocritatea cunoștinței se completează cu mediocritatea sufletească, concubinajul cu limba de lemn în cunoaștere, dialogul e înlocuit cu ordinul și cu frazele de complezență, cel mult cu comunicarea utilă („fă aia”, „du-te acolo”), de multe ori comenzi pe care ni le dăm singuri. Nici „capra”, nici „porcul”, ca etichete cu conținut pentru omul scăzut, nu comunică sufletește unul cu altul. Starea naturală a feminității diminuate la nivelul de „capră”, respectiv a masculinității la stadiul de „porc” este duală, și poate fi rezumată prin interatracție și interrepulsie(Brăileanu, după Rabaud). Aceste două stări presupun lipsa asumării libertății și deci, imposibilitatea intrării celor doi într-o stare de comuniune, altfel decât cuplarea sexuală dată de disponibilități psiho-biologice momentane și, eventual, managementul material-financiar al posesiilor (Bernea arată că iubirea în faza sa diminuată se centrează pe posesie,de unde și prezența nefirească a binomului gelozie/infidelitate). Omul acesta diminuat, inapt să-și asume funcția vitală a comunității morale, este materie primă pentru civilizație, iar nu creator de civilizație, din simplul motiv că aceasta din urmă înseamnă „sporirea sociabilității” – creșterea intensității relației sociale, ceea ce Durkheim numea „densitate dinamică”: calitatea omului de a iniția creșterea societății prin intensificarea calitativă a relației (în ultimă instanță,moralizarea acesteia). Când densitatea dinamică a societății scade sub un anume prag, societatea intră în criză, și poate aici ar trebui să vedem și cumplita prăbușire globală de după 2008.

Un fel de încheiere (2) Care este calea? Stehinhardt și Bernea

Dintr-un singur rând, Steinhardt arată că aceasta nu poate fi decât recunoașterea și înfiorarea în fața greșelii. Altfel, prostia nemărturisită devine fatalitate. În capătul opus prostiei se află drumul deschis către întregul univers al aspirațiilor omenești. Gestul acesta al îngenuncherii mentale și sufletești se numește căință: „înfiorarea unui suflet care se loveşte pe o cale greşită şi căruia, în lovitura aceasta, i s-a revelat Dumnezeu.” (Steinhardt, p. 253)

Bernea pomenește, pe de altă parte, de la sinceritate – cheia către drumul nostru interior, și deci, către receptarea de către noi a singurului model valabil: cel moral. Pentru că a doua condiție a primirii luminii, după aceea de a te naște, este aceea de a fi sincer, altfel singurul instrument pe care-l avem la îndemână pentru a ne demonstra umanitatea,iubirea, nu ajunge la maturitate. După aceea poți iubi cu adevărat și zămisli un alt eu: poți deveni părinte, educator. „A fi sincer înseamnă a angaja întreaga noastră fiinţă pe un drum de experienţe hotărâtoare, acolo unde omul apare întreg şi îşi manifestă umanitatea, acolo unde prin cucerirea sa însăşi cucereşte lumea în ce are mai profund şi esenţial.” (Bernea, p.55). Fiecare dintre cuvintele pomenite aici sunt parte din ceea ce înțelegem prin lumină, dragoste, om, Univers, cunoaștere. Iată cum toate acestea coincid în termenul lor comun: onestitatea.

Oxigenul luminii este onestitatea. Candela ei, credința. Fără de ele, trecem unii pe lângă alții precum meteorii. Nu ne întâlnim întru comunitate, rămânem pe treapta mai scăzută, a efemerului, a unei măsuri mai mici decât îi e dat omului să fie.

Referințe

Bernea, Ernest, Treptele bucuriei, Vremea, București, 2008
Brăileanu, Traian, Teoria comunității omenești, Albatros, București, 2000
Dughin, Alexandr, The world needs to understand Putin, în The Fourth Political Theoryhttp://www.4pt.su/en/content/world-needs-understand-putin, f.a.
Noica, Constantin, Spiritul românesc la cumpătul vremii, șase maladii ale spiritului contemporan, Univers, București, 1978
Puric, Dan, Cine suntem, Playtera, București, 2008
Rabaud, Etienne (citat de Brăileanu în op.cit.), Phenomene social et societes animales, Paris, Alcan, 1937. Rabaud a fost unul dintre întemeietorii etologiei – știința comportamentului animal. Faptul că în istorie e mai puțin cunoscut decât Konrad Lorenz, nu arată decât că neșansa istorică atinge și marile culturi, nu doar pe cele ale căror societăți sunt la periferia istoriei.
Steinhardt, Nicolae, Jurnalul fericirii, Dacia, Cluj-Napoca, 1994
Vulcănescu, Mircea, Logos şi Eros. Creştinul în Lumea modernă. Două tipuri de filozofie medievală, Paideia, Bucureşti, 1991

Legea 24 din 2000, „Privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative”, republicată în Monitorul Oficial nr. 260 din 21 aprilie 2010, http://www.clr.ro/rep_htm/L24_2000_Rep2.htm

Cotidianul, 23 ian 2014, „OMS: România a înregistrat un număr triplu de avorturi față de media UE”, http://www.cotidianul.ro/oms-romania-a-inregistrat-un-numar-triplu-de-avorturi-fata-de-media-ue-230667/
ProTv, 29 mar 2014, „Experiment Știrile ProTv. În cât timp ajungi de la București la Buzău cu trenul și cât dura această călătorie în 1938?”. În 1938, călătoria dura o oră și jumătate. În 2014 durează două ore și 10 minute, http://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/caile-stricate-romane-cum-s-a-ajuns-ca-infrastructura-feroviara-din-romania-sa-involueze-in-80-de-ani.html
Romanian Global News, 14 mai 2013, „80.000 de copii cresc fără părinții plecați la muncă, în străinătate”, http://www.rgnpress.ro/rgn_13/categorii/economic–social/9246-80000-de-copii-cresc-fr-prinii-plecai-la-munc-in-strintate-.html 
România Liberă, 20 feb. 2011, „Cum a ajuns România să aibă 22 milioane de avorturi”, http://www.romanialibera.ro/special/reportaje/cum-a-ajuns-romania-sa-aiba-22-milioane-de-avorturi-217321
Ziare.com, 24 mar. 2014, „Câți români sunt plecați la muncă în străinătate și de unde provin cei mai mulți”, http://www.ziare.com/diaspora/romani-munca/cati-romani-sunt-plecati-la-munca-in-strainatate-si-de-unde-provin-cei-mai-multi-1289530 
Ziare.com, 5 iunie 2014 „Șeful INS: Cea mai mică natalitate după Al Doilea Război Mondial (video),
http://www.ziare.com/social/romani/seful-ins-cea-mai-mica-natalitate-dupa-al-doilea-razboi-mondial-1302850 

Autor: Radu Baltașiu

Sursa: SPQR

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss