Politică

Cei trei „escu”… ai apocalipsei neamului românesc (3): Regimul politic Constantinescu și regimul Băsescu, parcă fără de sfârşit…

alegeriPerioada sub conducerea lui Emil Constantinescu a fost, din nefericire, una  a eşecurilor şi dezamăgirilor. În etapa de dinaintea alegerilor, conglomeratul politic anti-iliescian câştigase un important capital politic populist prin aparenta detaşăre de trecutul comunist. La alegerile prezindențiale din noembrie 2006, ajuns în cel de al doilea scrutin, candidatul din partea Convenţiei Democrate Române, Emil Constantinescu, a fost ajutat decisiv să câştige alegerile cu sprijinul voturilor acordate de de  către liderul Partidului Democrat, fostul premier fesenist Petre Roman, cu prețul unor alianţele murdare, imorale, pentru menţinerea în cercul  puterii consacrate.

Asocierea partenerială a CDR cu PD-ul desprins din PDSR, cât şi cu inamicul principal al statului român, UDMR, devenind aliaţi de guvernare, a condus la o luptă acerbă pentru supremaţie între principalele partide politice de pe scena puterii. Schimbările dese de prim-miniştri şi guverne, certurile, fuzionările, scindările din interiorul partidelor și migrația au dus la scăderea credibilităţii şi a susţinerii din partea populaţiei. Era previzibilă o astfel de situaţie când la conducerea noii puteri se aflau partidele istorice principale infuzte cu rămăşiţele restructurate ale comunismului. În cei patru ani de conducere CDR-istă, cu PNŢ și PD la pupitru, au început privatizările marilor proprietăţi de stat şi negocierile pentru adearea României la UE şi NATO. Printre condiţiile impuse pentru acceptarea aderării României au fost și acelea de a ceda presiunilor organismelor internaţionale principale și de a oferi garanţii de asigurare a suveranităţii statale.

Agonia politică din interiorul cercului puterii a întârziat punerea în aplicare a reformelor economice pentru susţinerea ridicării nivelului de trai al poporului. Valul bezmetic de restructurări, de disponibilizări şi concedieri a milioane de români care încă îşi mai asigurau pâinea din salariile mizerabile plătite de stat, a făcut ca la următoarele alegeri prezidenţiale din noiembrie 2000, PSD-ul să câştige încă un mandat la putere cu Ion Iliescu președinte. Haita comunistă s-a reprofilat prin mijloace propagandistice de intoxicare și prin proliferarea minciunii pe alte direcţii decât interesele naționale. Armele principale ale revanșarzilor comuniști au fost şantajul, hărţuirea şi intimidarea pentru anihilarea adversarilor. S-au consumat astfel încă patru ani de conducere PSD-istă, vreme în care care mafia s-a extins precum cancerul, iar interesele de cumetrie și alianțe mafiotice au săpat încă o gaură în buzunarul fiecărui român. Nici de atunci înainte nu s-au pus în aplicare promisiunile din campaniile electorale și, contrar promisiunilor politrucilor, a avut loc procesul de înavuțire a baronilor regimului Iliescu prin jaful a ceea ce mai rămăsese de furat din patrimoniul statului. Pe raza fiecărei reşedinţe de judeţ răsăreau deja vilele construite după tiparul protagoniștilor din celebrul serial american „Dallas,” iar pe lângă aceste megaconstrucții, în dezolantă discrepanţă, se putea zări câte o cocioabă din curtea căreia ieşeau la uliță copii sărmani şi bătrâni neajutorați malnutriți.

Regimul Băsescu, parcă fără de sfârşit…

Traian Băsescu a fost preşedintele  cu cel mai lung mandat de conducere a statului în cele două decenii şi jumătate de democraţie chinuită. În toate funcţiile de putere pe care le-a deţinut până la cea mai importantă dintre ele, cea de președinte, Băsescu şi-a creat abil un cerc de susţinători de care s-a folosit pentru a fi propulsat, iar atunci când aceştia nu i-au mai susţinut interesele, s-a descotorosit de ei rând pe rând. Metodele de acaparare a puterii se aseamănă foarte bine cu cele folosite de către Ceauşescu, prin denunţarea  gălăgioasă a greşelilor abuzive ale precedentelor guvernări și specularea slăbiciunilor adversarilor. Băsescu şi-a pregătit cu minuţiozitate campania electorală din 2004, exploatând ca imagine parteneriatul cu Partidul Naţional Liberal care oferea credibilitate ca moştenirea istorică.

Deceniul 2004-2014 de politică băsesciană a fost marcat fatalmente de multe schimbări negative în societatea românească. Preşedintele Băsescu a făcut cele mai multe şi mai grave compromisuri pentru păstrarea prerogativelor puterii. Servilismul faţă de oculta mondială i-a asigurat rămânerea în funcţie pe cu preţul predării suveranităţii integrale a României. Dacă în perioada primului mandat, preşedintele Băsescu a căutat să-şi menţină popularitatea cu ajutorul unor situaţii de conjunctură, cum a fost, de pildă, evenimentul răpirii jurnaliştilor români în Irak, situaţie dramatică de care a profitat  la maxim pentru a-şi atrage şi mai mulți simpatizanți, jucând abil rolul de salvator. La fel și în cazul condamnării formale și trucate a comunismului prin solicitarea întocmiri unui raport de către Vladimir Tismăneanu, odrasla unor comunişti  nevolnici, cel mai puțin indicat personaj pentru realizarea unui plan de condamnare a comunismului. Și tot astfel, decorarea cu distincţii foarte importante a unora dintre imamicii culturii româneşti, cum este Horia Roman Patapievici, hulitorul şi detractorul marelui poet naţional Mihai Eminescu, sau a trădătorului de neam Lazlo Tokeş, adversarul numărul unu al României întregite și al românismului.

Băsescu nu şi-a negat trecutul comunist, apartenenţa la PCR, însă nu a binevoit să recunoască implicarea în activităţile securiste prin profesia pe care o presta, considerându-se un fost comunist curat, transformat în timp, urmărindu-și, de fapt, cariera după cum i-au dicatat interesele personale mimând rolul de anticomunist înverşunat pe parcursul traseismului politic PCR-FSN- PDSR-PD-PDL. Lipit puternic de  fotoliul prezidenţial, Traian Băsescu şi-a dat arama pe faţă la scurt timp după preluarea mandatului, dovedindu-și stilul dictatorial și ambițiile oarbe de a se implica decisiv chiar și în problemele care nu ţin, constituțional, de atribuţiile unui șef de stat. A reușit, astfel, să-și mărească, de la an la an, cercul de adversari din rândul politicienilor care îi oferiseră sprijinul în campanii electorale, dar care i-au devenit opozanți. Răfuiala cu justiţia care nu-i urmează directivele, demiterea din funcţii a unor miniştrii prin prisma excesului de zel, comportamentul excesiv autoritar moșrtenit din perioada când a fost comandant de navă, ieșirile orgolioase, uneori mincinoase și alte slăbiciuni și vicii au completat imaginea unui președinte conflictual, dăunător imaginii României și păgubos pentru națiune. Condamnarea demagogică a actelor de corupţie nu l-a ajutat semnificativ în menţinerea popularităţii din partea segmentului pe care s-a bazat: intelectualii, aceștia l-au părăsit în sondaje mai ales după acuzațiile de trădare aduse Regelui Mihai I.

Pentru îndoielnicul preşedinte, cloaca coruptă există doar în rândul partidelor de opoziţie… Nu își asumă, în schimb, faptul că a favorizat cu funcţii sus poziţionate membrii familiei sale, nici afacerile murdare cu bani extrași din fondurile accesate pentru dezvoltarea infrastructurii, cum nici acapararea a mii de hectare de teren prin inginerii de genul şantajului, ameninţărilor şi presiunilor asupra proprietarilor de drept. Iar prin asocierea cu clanurile interlope infracţionale, dovadă imaginile cu cuplul prezindențial benchetuind în şatra bulibaşei Bercea Mondialu, precum și legăturile de alianţă și cumetrie ale fratelui său, Mircea Băsescu, deja arestat pentru grave capete de acuzare, sunt doar o parte dintre fațetele unui preşedinte care nu şi-a onorat promisiunea de a asigura un trai mai bun și poporului, nu doar sieși și clanului său.

Traian Băsescu va rămâne în istorie drept politicianul care a deschis larg graniţele statului şi ale Europei pentru milioane de români disperați în căutarea unui loc de muncă, adevărați sclavi în lume care țin în viață economia prin valuta trimisă în ţară pentru consum, pentru subzistența familiilor lor. Va mai rămâne în istorie ca președintele de două ori suspendat şi de două ori repus în funcţie fiindcă a lins posteriorul liderilor americani şi pe cel al cancelarului-femeie Merkel în schimbul închiderii ochilor și anularea datoriei istorice a Germaniei faţă de statul român, beneficiind în schimb de continuarea mandatului de președinte prin schimbarea regulilor jocului în timpuil jocului constituţional al unui stat de drept încă strâmb, un stat mafiotizat și nemilos cu sărăcimea căreia nu îi sunt permise nici măcar firimiturile de la masa grofilor din fruntea statului.

Iadul politicii româneşti este stăpânit de clasa distrugătoare şi lacomă de politicieni care deja s-au repoziţionat reciclabil pentru viitoarele alegeri. O tagmă de scursori pentru care trădarea de neam este mijlocul prin care face orice să nu scape averile și măririle după ce au jefuit şi au distrus ţara și poporul pe mai multe genrații. Dar și cât de mare poate fi ignoranţa și indiferența populaţiei față acest dezastru iremediabil!

Constatăm pasivi fenomenul letargiei generale, al lipsei de reacţie impus de aceste regimuri prin exterminare lentă. Peisajul social este atât de degradant, încât, atunci când vezi feţele crispate și triste ale oamenilor, îţi dai seama de degradarea alarmantă a vieţii românilor de rând care ar fi meritat un standard de viaţă superior occidentalilor socotind multitudinea de resurse ce pe care o are bogata noastră ţară. Puținii românii care nu s-au lăsat pradă somnului rațiunii sau care s-au deşteptat înălţându-şi fruntea cu demnitate patriotică, înfruntă sistemul murdar și pervers şi continuă lupta pentru restabilirea normalităţii prin promovarea valorilor naţionaliste de dreapta. La ora actuală observăm tot mai evidentă tendinţa reorientării politice a societăților din Europa spre naţionalism. Naţionalismul, pe fondul unei prelungite crize economice, sociale și administrative la nivel continental și global, reprezintă soluţia viabilă a păstrării unităţii şi identităţii unui popor cum este cel român. Sistemul politic mârșav din acest sfert de veac nu este cel pe care l-au visat și pentru care au militat sacrificații revoluţie şi ai mineriadei. S-au împlinit recent 24 de ani de la sângeroasele evenimente de stradă, cu minerii și pseudominerii „salvatori” conduși de către vicleanul bolșevic Iliescu în iunie 1990, o tristă aniversare și un dureros stigmat național care ar trebui să constituie un motiv în plus de adâncă ură şi răzvrătire împotriva nemernicilor ne-au adus pe marginea prăpastiei.

Autor: Andreea Arsene

Sursa: Ziarul Natiunea

Despre autor

contribuitor

comentariu

Adauga un comentariu

  • De ce l-a asociat pe E Constantinescu cu Basescu si cu Iliescu, si l-a omis pe Ceausescu?
    Constantinescu nu a dat semne de autoritarism si nu a pus la cale eliminarea adversarilor politici.