C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Ce punem în prim-plan?

Epoca adevărurilor, angajamentelor şi categoriilor universale a apus şi asta, pe noi, cei ce am trăit trecerea ce părea imposibilă din partea rea a istoriei (comunismul) de partea ei cea bună (libertatea şi democraţia), ne cam descumpăneşte. Dar am impresia că pe cei tineri şi dornici de un viitor mai sigur aceiaşi realitate îi înfurie la ora la care ei trebuie să-şi croiască un drum în viaţă. Aşa cred că se explică, cel puţin în parte, o evoluţie generală a protestului departe de partide şi ierarhii înspre reţele sociale fără lideri. Nici de stânga, nici de dreapta, aceste reţele tind să se auto-organizeze şi să dezvolte o mai profundă înţelegere a acţiunii colective. Cei de astăzi nu mai pot accepta ca un postulat că democraţia e cea mai bună formă de organizare a societăţii în timp ce zi de zi ei pot constata că această democraţie e adesea nefuncţională. Crezul politic al lui Cicero, cu mai bine de 2000 de ani în urmă “gruparea oamenilor uniţi prin legătura dreptului” e încă neîmplinit.

Paradigma secolului XX, foarte clară atât la începutul cât şi la sfârşitul său, a fost voinţa naţională, obiectivul naţional, energia naţională. Secolul XX a produs destrămarea imperiilor europene şi a celor coloniale, naşterea multor state naţionale independente dar şi cele mai înspăimântătoare grozăvii în cele două războaie mondiale, în Goulag şi în Holocaust.

Învingătoare prin knock-out a secolului XX a fost însă democraţia liberală. La început de secol XXI pare să ni se impună o cu total altă triadă: voinţa individuală, obiectivul individual, energia individuală. Împotriva intereselor politice şi financiare ce proclamă individualismul pentru a-şi promova mai bine obiectivele s-au ridicat protestatarii de care aminteam mai sus. Ei sunt cam singurii care se revoltă că ceea ce pare să conteze mai mult e ceea ce se vede iar nu ceea ce e. Nimic nu se mai soluţionează scurt şi clar. Istoria nu se mai scrie cu o viziune, cu o voinţă largă şi împărtăşită (cum a fost spre exemplu construcţia Uniunii Europene) ci se compune aproape singură, cumva de la sine, negândită, poate neîngrădită dar şi nevolnică. Chemarea mediatică e spre o colivie digitală: acum, aici şi atât! Nimic nu pare să scape din ubicuitatea informaţiei şi însă paradoxal cunoaşterea reală şi aprofundată nu e interesantă în funcţionarea binomului media-publicitate.

Acest tip de paradox sălăşuieşte, firesc, şi în politică. Pentru a fi şi concret să menţionez doar episoadele foarte recente ale revizuirii Constituţiei, regionalizării sau privatizării CFR Marfă. Preşedintele României aruncă agresiv, cum îi e felul, acuzaţia că USL uriaşul de 70%, nu e capabil să producă progres. Chiar să fie adevărat, ce fel de politică e asta dacă nu mică şi meschină căci progresul care întârzie ar fi al ţării iar neprogresul nu ar trebui să-l bucure pe cel declarat că-i reprezintă pe toţi românii. Tot în concretul acesta cinic se află declaraţiile unor oficiali ai UE sau FMI despre programe de “măsuri durabile şi sustenabile” care înseamnă de fapt o economie a suferinţei şi durerii, adică o economie absurdă. Guvernarea USL este mult prea mult la remorca unui fals “durabil şi sustenabil” şi prea puţin încă în cabina de pilotaj a propriilor promisiuni de schimbare.

Autor: Petre Roman
sursa: jurnalul.ro

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss