Cu alegerile terminate, preşedinte validat şi o majoritate – fie ea fragilă – în Parlament, România a reintrat în calendarul normal. Guvernul îşi face deja bagajele şi îşi rezervă biletele să se întoarcă în România. Vorbim de FMI, principalul creditor al României. Şi este doar o chestiune de ore până când purtătorul de cuvânt al principalului creditor, adică premierul, va fi nominalizat.
Cam acesta este rolul prim-ministrului cel puţin pentru următorul an. Să pună în aplicare planul de finanţare al creditorului, exact ca un administrator special. Este un motiv de linişte pentru investitorii care nu mai au încredere în capacitatea politicienilor autohtoni dea conduce ţara în criză. Dar este şi un motiv de linişte pentru partidele care se întreabă care dintre competitorii politici ar trebui să deconteze criza. Pot sta liniştiţi: au ocazia să dea vina pe FMI. Sigur, este posibil ca premierul şi miniştrii luaţi individual să nu supravieţuiască politic. Este un sacrificiu prea mare pentru ţară şi partid? Probabil că nu.
Cum arată 2010? În primul rând, România are de plătit 12 facturi şi 12 restanţe lunare. Restanţele vin din recesiunea care a început încă de la sfârşitul lui 2008. Facturile vin din faptul că stagnarea economică este cel mai bun scenariu pentru 2010. Altfel spus, 2010 va fi, în cel mai bun caz, la fel de slab ca 2007. Şi asta, strict la nivel de cifre.
Pentru că, în structură, anul viitor va semăna mai degrabă cu 2004. Şomaj ridicat, investiţii puţine şi un nivel redus al sumelor disponibile pentru consum. Diferenţa: În 2004, deficitul bugetar a fost de doar 1,7%. În 2010, cel mai rău scenariu indică 9%. Iar cel mai bun, puţin sub 6%.
Cele trei puncte procentuale raportate la PIB nu par mult. Însă, raportate la bugetul general consolidat, ele înseamnă aproape 10% din cheltuieli. Adică spre 3 miliarde de euro. Iar preferinţa premierului-FMI este simplă şi legitimă: Decât să se taie din investiţii, sau din sumele datorate companiilor, sau să fie drenată toată lichiditatea din piaţa monetară, sau să fie compromis cursul valutar, mai bine se umblă la cheltuielile cu personalul. Este treaba „purtătorului de cuvânt” să decidă dacă preferă să facă concedieri sau să taie din salarii. La fel cum este treaba lui să decidă dacă vrea să umble la impozite, adică să ia de la cei puţini care produc pentru a-i satisface pe cei mulţi care consumă.
Cam aici se opreşte libertatea de mişcare a celui pe care Traian Băsescu urmează să îl desemneze. Înţelepciune şi succes!
sursa: 
riscograma.ro
Adauga comentariu