C O N T R A P R O P A G A N D Ă

“Ce este în realitate România?”

micul_paris_2_by_lestatis-d412b9gSe întreba un mare iubitor al românilor, la 1869. Este vorba de publicistul şi profesorul de limba franceză de la Colegiul Naţional „Sfântul Sava”, Ulysse de Marsillac. Tot el a încercat să schiţeze şi un răspuns despre „un nume care nu figurează în nici un dicţionar, pe nici o hartă geografică şi pe care limbajul diplomatic nu şi l-a însuşit încă”. Deşi numele ei „a fost repetat de toate ziarele Europei”, cu variate subiecte de consumaţie, precum şi astăzi, „viaţa sa intimă, obiceiurie, bogăţiile şi frumuseţile sale de orice fel sunt în general ignorate”. Ulysse de Marsillac a descoperit cum „moartea şi voluptatea sunt două surori apropiate la români”.

România a oferit publicului francez un spaţiu al experimentelor interesante care puteau fi urmărite în timp, atent observate şi minuţios descrise, definite, comentate. România, de pildă, era locul unde puteai „studia mica burghezie. Mamele care au mai multe fete de măritat nu lipsesc niciodată” din spaţiul oferit arătării de sine, prezentării modei, sau oferirea spre flirtare a copilelor lor pretendenţilor de tot felul. Totul se petrece pe un spaţiu redus ca întindere, la apele feruginoase din mahalaua Dobrotesii. Găsit destul de „primitiv” de Marsillac, pentru promenadă, totuşi aici se etalau „toalete exagerate, chiar ţipătoare”, în contradicţie cu înfăţişarea locului.

Aşa cum astăzi mulţi îşi hârbuiesc jeepurile pe drumuri de ţară sau îşi colbuiesc costumele extravagante pe străzi aglomerate şi prost întreţinute. Adesea asistăm la spectacole ridicole cu maşini oprite aiurea, cu portiera deschisă de unde lălăie o manea iar proprietarul mucos, abia trecut de 18 ani, se crede cel puţin rajah, cu o mutricică de microcefal afectat. Avem o mulţime de rajahi de mahala! Importul de modele făcut anapoda, doar pentru epatare, este un obicei vechi, s-a născut odată cu ţara noastră. La 1870, Marsillac consemna cu amărăciune faptul că „surugiii români au un aspect ciudat. Un pretins reformator (câţi nu se dau reformatori azi? n.m.) a avut strania idee să le îndepărteze specificul naţional şi să-i transforme în surugii francezi. Costumul lor se compune dintr-o vestă, pantaloni şi jambiere de lână albă, cu şireturi bogate” şi înzorzonaţi cu accesorii orientale precum brâul, care înfăşoară mijlocul, brodat cu perle albe, căciula din piele de oaie sau o pălărie largă de fetru negru, împodobită cu panglici lungi, viu colorate” alături de pantofii europeni „din piele fără toc”.

În ciuda acestui efort de adaptare la Europa, nu era uşor să descoperi că distanţa dintre Paris şi Bucureşti era de „trei secole”. Adică, deşi unii se îmbrăcau în haine pariziene, la modă şi costisitoare, obiceiurile, mersul legănat, lentoarea gesturilor, gândirea întortocheată, şmecherească, se aflau tot prin colbul Orientului. Astfel de maimuţoi zărim şi azi, o mulţime de „muşchi pictaţi”, parfumaţi şi asezonaţi la Europa cu îmbrăcăminte de ultim sezon, dar care se mai scobesc în nas, sparg seminţe în premolari şi se mai scarpină îndelung prin părţile moi aşa cum au văzut ei la taţii lor după momentele de fericire.

Era foarte greu să împaci moda cea nouă cu moda veche, căreia şi uliţele strâmbe continuau să-i fie tributare. Uneori erau adevărate spectacole groteşti, cu fetele mahalagiilor gătite în rochii scumpe chiar şi pentru elegantele parizience, încercând să travereseze o stradă, iarna, spre renumitul bal de mahala. Pentru că iarna nu-i ca vara, „un lampagiu mergea înainte cercetând drumurile pe care întunericul le făcea şi mai periculoase; al doilea servitor punea o scândură pe pământ, alţi doi sprijineau trecătoarele de braţ; un al cincilea ridica poalele lungi ale rochiilor; un al şaselea purta o altă scândură care o înlocuia pe prima şi tot aşa, schimbând scândură cu scândură, când cealaltă, se înainta, exact cum îşi rostogoleau egiptenii obeliscurile până în mijlocul deşertului. Toate acestea sunt adevărate. Oraşul Bucureşti este aşa cum vi l-am descris”… Parcă vedem inundaţiile de moment la o ploaie torenţială, cum apar inventivii servitori de acum 150 de ani, ajutând maşinile să treacă prin nivelul lacustru ridicat. Pentru atât amar de vreme, nu ar fi fost mai bine să se repare drumurile?

Pentru 1860, „cabinetul de lectură” publică, de consumare bibliofilă pentru publicul larg, „este o formă încă necunoscută la Bucureşti”, de parcă azi ar fi mai cunoscută?! „Cabinet de lectură” nu este acela de bibliotecă cu sală de lectură, unde accesul se plăteşte, ci librăria de unde cumperi cărţi şi unde să poţi citi chiar, cu tihnă, câteva ceasuri.

Emisiunile de divertisment ne aduc de-a valma „vedete” de împrumut, care se dau în vânt pentru a fi aruncate pe sticlă, să le vadă mama, tata, mahalaua… Pe vremuri era la fel, dar se manifesta mai multă răbdare. Atracţia marilor grădini publice precum Cişmigiu sau Raşca era mulţimea de femei elegante care „vin să-şi etaleze aici toaletele splendide; se plimbă în jurul grădinii cu un devotament neobosit. Să privească şi să fie privite este scopul esenţial al plimbărilor la Raşca. În materie de bărbaţi, societatea cuprinde tot ceea ce Bucureştiul are mai distins; în ce priveşte femeile… este puţin mai complicat”.

România devenise o ţară a gesturilor fără acoperire. Unii se dădeau boieri, îşi pictau câte un blazon de moment pe trăsuri închiriate cu ora: „Luxul echipajelor este mare şi nu totdeauna proporţional cu averea. Se abuzează puţin de blazoane, pictate pe panouri şi pe livrele. Ele sunt adesea un rezultat al fanteziei, iar livrelele de un gust îndoielnic”. Acelaşi gust îl încerci astăzi când îţi loveşti privirea de mahalagioaice care se visează „mari cântăreţe” doar prin unduirea buricului şi îngăimarea stresantă a unei vocale cu accent hindus.

Aşadar, „ce este în realitate România?”. Ceva ar trebui să fie, căci natura a făcut din ea „o ţară superbă. Oamenii au stricat-o mult”. Şi continuă să o strice. De curând, defrişările samavolnice ale pădurilor au determinat ample dezbateri în mass-media. Ei, şi? Răspunsul la întrebare mai poate aştepta. Vilele şi limuzinele, nu.

Ulysse de Marsillac s-a născut în Franţa la 1821, pe care o părăseşte definitiv pentru România, în 1852. A fost angajat ca profesor la Colegiul Naţional, apoi la Facultatea de Litere. În anul 1861 a fondat gazeta bi-săptămânală „La Voix de la Roumanie”, ce va apărea până la 1866; apoi a fost redactor-şef pentru „Le Moniteur Roumain” între 1868 şi 1870; editează între 1870 şi 1876 „Le Journal de Bucarest”. S-a stins din viaţă „în plină forţă creatoare, la Bucureşti, în luna noiembrie 1877, cu inima zdrobită de pierderea tinerei sale soţii, Elise, în iunie acelaşi an”.

Adrian Majuru
sursA: cotidianul.ro

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss