C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Ce-am avut şi ce-am pierdut?… Cum spargem zidul nepăsării?

zidulNe întrebăm miraţi cum poate un popor să asiste nepăsător la spolierea propriei sale ţări de toate resursele ei naturale, la jefuirea întregii sale avuţii naţionale prin subevaluarea şi trecerea ei frauduloasă în proprietate privată, la demolarea capacităţilor de producţie rămase, la alungarea forţei de muncă active din ţară(reprezentată de proprii lor fii şi nepoţi), formată pe cheltuiala, sudoarea, răbdarea şi inteligenţa noastră, a tuturor, pentru ca ale lor capacităţi fizice şi intelectuale să fie valorificate în şi de către ţări – bogate şi civilizate – dar care n-au contribuit cu nimic la creşterea şi formarea lor profesională şi umană.

Deşi pare greu de crezut, răspunsul e simplu şi se regăseşte în întrebarea retorică: “Ce-am avut şi ce-am pierdut!…” Adicătelea: toate acestea se întâmplă întrucât românii, ca indivizi particulari, nu simt că ar avea ceva de pierdut în mod individual!… Anii lungi de îndoctrinare comunistă, în care ni s-a tot repetat mereu că bunurile şi bogăţiile ţării aparţin întregului popor în general şi nimănui în particular, precum şi o serie întreagă de influenţe “culturale” de prin vecini şi-au atins în sfârşit scopul, dar… pe invers!

De ce? Simplu: pentru că “întregul popor” este reprezentat de “Stat”, iar statul a fost atunci şi este şi acum administrat prost şi discreţionar, cu incompetenţă şi mai ales cu rea credinţă, făcându-se totul pentru ca “omul” – fiinţă cât se poate de concretă – să fie sacrificat, în numele unei noţiuni abstracte – “poporul” – şi a unui ideal greu de definit, şi în consecinţă de atins – “bunăstarea şi fericirea întregului popor”. “Omul” a fost mai întâi minimizat, apoi îndepărtat de la luarea deciziilor şi a sfârşit prin a fi redus la tăcere, hărţuit, vândut şi exploatat tocmai de către cei care ar fi trebuit să-l slujească şi cărora le mai şi plăteşte salariu pentru aceasta.

Şi-atunci omul de rând a simţit nevoia să se delimiteze de “chestia” asta, adică de “stat”, pentru că statul nu-l mai reprezintă şi nu-l mai apără. “Statul” nu mai suntem “noi” – cei care-i alimentăm benevol şi conştient bugetul pentru a primi în schimb servicii menite a ne îmbunătăţi traiul.”Statul” sunt “Ei” – cei care ne impun taxe şi impozite după necesităţile lor de a-şi conserva şi consolida puterea lor asupra noastră…

Prin “stat” ne-au confiscat totul: sănătatea, educaţia, cultura, asistenţa socială, necesităţile de ordine publică şi de apărare, transformându-le şi pe acestea în noţiuni abstracte, pe care ni se impune să le alimentăm continuu, ca pe nişte saci fără fund. Şi cum tot statul e cel care are sarcina legală de a administra şi resursele naturale, “Ei” au avut grijă ca printr-un artificiu legislativ să le treacă din proprietatea întregului popor, în proprietatea de stat. Astfel statul, dintr-un simplu administrator cu puteri delegate controlabile, a devenit proprietar cu drepturi depline şi discreţionare.

În acest mod, bogăţiile naturale mai sunt “ale noastre”, ale poporului – doar formal, pentru că, în fapt, acum sunt ale statului, adică “ale lor”. Veniturile din exploatarea acestora nu mai sunt la dispoziţia noastră, ci a statului. Nu înţelegeţi diferenţa? Să v-o explic altfel, apelând la imaginaţia dumneavoastră.

Imaginaţi-vă că poporul ar fi ca o pădure şi că oamenii sunt copacii acestei păduri. Pădurea e administrată de un pădurar – în cazul nostru, statul. Pădurea produce fructe, ciuperci şi material lemnos excedentar (provenit din activităţile curente de îngrijire, curăţare şi rărire, absolut normale şi necesare sănătăţii unei păduri). Prin activitatea benefică a copacilor ei, pădurea atrage ploaia. Ploaia are multitudine de stropi. Să ne imaginăm stropii de ploaie ca fiind făcuţi din bani. În acest caz, dacă pădurea lucrează eficient, plouă cu bani. Când plouă peste pădure, toţi copacii sunt mulţumiţi: primesc ceea ce merită şi ceea ce li se cuvine, ploaia contribuind din plin la regenerarea bogăţiilor valorificate prin vânzare – fructe, ciuperci şi material lemnos.

Un pădurar responsabil ştie asta, şi în calitatea sa de administrator are grijă ca ploaia să cadă în mod uniform peste toată pădurea, ceea ce va face ca aceasta să se regenereze în mod armonios şi să fie astfel capabilă să aducă din nou ploaia, în mod eficient, iar şi iar, făcând ca atât pădurea cât şi pădurarul să stea bine împreună…

Numai că în cazul nostru “pădurarul” a decis să abuzeze de calitatea sa de proprietar şi să taie pădurea după cum îl taie şi pe el capul: vânzând toate bogăţiile pădurii şi făcând astfel încât să “plouă” numai peste casa şi grădina lui. În fapt, nu-l doare nici la bască de copaci sau de “pădure”.

De ce se-ntâmplă una ca asta? Pentru că avem de-a face cu un “pădurar” cu nişte caracteristici aparte. În primul rând “pădurarul” nostru s-a împroprietărit pe sine şi a devenit proprietarul pădurii. Şi în calitatea sa de proprietar, oricine poate face ce vrea cu averea “lui”. Apoi, pentru că avem de-a face cu un personaj colectiv care se depersonalizează şi se repersonalizează la fiecare cădere sau schimbare de guvern. Şi cum cei care vin la putere ştiu că sunt efemeri în această funcţie, trag şi ei, cât pot de mult, ploaia spre grădina lor, gândind că trebuie să se pricopsească rapid şi definitiv… Vând tot ceea ce le pică la-ndemână, numai să facă bani. Cui îi pasă că pădurea se usucă pe picioare şi că riscă să dispară definitiv, atâta timp cât în grădina lui şi-a acumulat ploaie pentru tot restul vieţii?

Bun, şi pădurea? De ce nu reacţionează? Haideţi să încercăm să desluşim şi acest mister…

Întâmplarea face ca România să fie amplasată din punct de vedere geografic în spaţiul balcanic, unde influenţa “Marii Porţi” din Orientul Apropiat şi-a lăsat o adâncă amprentă culturală, prin împământenirea unor obiceiuri şi mentalităţi individualist-egoiste conform cărora bacşişul, ciubucul, mita, linguşitoria, minciuna, intriga şi perfidia, ar reprezenta cheia succesului în societate, iar înşelătoria, furtul, jaful şi toate celelalte venituri obţinute prin nemuncă – cheia succesului material.

Aici “interesul poartă fesul”! Nimic nu se mişcă fără a avea o profundă motivaţie materialistă: nu treci nici de portarul unei instituţii fără “să-l bagi şi pe el în seamă”. La noi e ţara unde mori cu zile în spital dacă n-ai fost inspirat să opreşti mai întâi salvarea pe la bancă, “să-ţi faci plinul” cu bancnote mici, unde n-ai ce căuta în audienţe dacă nu “deschizi uşa cu capul”, unde pentru a ajunge la “Dumnezeu”-l care dă o aprobare, trebuie mai întâi să-i saturi pe toţi “sfinţii”… Suntem ţara lui “La plăcinte – înainte/ la război – înapoi”, unde se zice că “Cine-i harnic şi munceşte are tot ce vrea; cine-i leneş şi chiuleşte are tot aşa”, transformat cu timpul în “Cine-i harnic şi munceşte, ori e prost, ori nu gândeşte”; în ţara lui “Mie ce-mi iese?” şi a “ghişăft”- ului, în care am împrumutat “modele” de comportament “de succes” de la mulţi dintre conaţionalii noştri de alte naţionalităţi şi etnii.

Omul de rând ştie toate astea şi ştie că deşi a fost mereu în primele rânduri la luptă, beneficiile au început să se împartă mereu de la cei care-i comandau din spatele frontului, astfel încât mai întotdeauna nu mai rămânea nimic pentru ce-i care şi-au dat sângele şi viaţa şi care au dus cu adevărat greul luptei. Pentru aceştia lumea se împarte în “noi” – cei care trudim şi facem sacrificii, şi “Ei” – cei care comandă, care “au” şi trăiesc bine. Şi-atunci pentru ce să lupte? Să apere agoniseala şmecherilor şi a învârtiţilor? Căci rar a tras omul de rând beneficii de pe urma trudei şi a luptei sale: odată a fost pe timpul marelui Ştefan al Moldovei, când ţăranii care s-au distins în lupte au fost ridicaţi la rang de răzeşi şi au fost împroprietăriţi cu pământ, iar a doua oară, după marele Război Mondial, când s-a întâmplat cam acelaşi lucru…

În general omul de rând este conservator şi de regulă rămâne inert în faţa schimbărilor: “rău cu rău, dar mai rău fără rău”… Astfel încât, pentru a-l putea mişca, omul are nevoie de un stimulent suficient de motivant încât să-i înfrângă inerţia. După secole întregi de prosteală şi de exploatare n-a putut ajunge la o concluzie mai bună decât la aceea că “Patriotismul trece prin stomac”.

Acestea fiind zise, putem să revenim la problema spinoasă şi dureroasă a resurselor naturale ale ţării, privind-o dintr-un alt unghi: acela practic. Când a tras vreodată omul de rând vreun folos direct, concret şi palpabil de pe urma acestor resurse? Acestea au fost dintotdeauna şi sunt şi astăzi exploatate sub conducerea şi în beneficiul “puternicilor zilei”. În antichitate şi în evul mediu cei care au tras foloasele au fost nobilii, regii şi Domnii locali, în epoca modernă beneficiile au intrat în buzunarele burgheziei naţionale exploatatoare, înlocuită în zilele noastre de corporaţiile trans şi multi-naţionale.

Cine a lucrat efectiv în industriile extractive şi-a luat un binemeritat salariu. Atât! Mic, mare, bun, rău, cum o fi fost el, (e de ştiut că nimeni nu te plăteşte ca să te îmbogăţeşti) dar măcar au pus şi ei mâna pe ceva; n-au dat în cap la nimeni, n-au înşelat şi n-au păgubit pe nimeni; au muncit din greu şi au dus şi ei ceva acasă, la familiile lor – “praful de pe tobă”.Grosul câştigului l-au luat patronii. L-au luat şi l-au dus… Au considerat că e dreptul lor de investitori să facă ceea ce vor cu rezultatele investiţiilor dumnealor. O fi bun? O fi rău? O fi corect? O fi greşit? – Puteţi să vă răspundeţi şi singuri la aceste întrebări!

Se ştie însă că în Statele Unite ale Americii, ţara în care s-a născut democraţia, resursele subsolului aparţin proprietarului terenului de deasupra lor. În România, ca şi în multe alte state civilizate, suverane şi independente, resursele naturale sunt prin lege bunuri ale întregului popor. Din acest popor fac parte şi eu. Şi-atunci mă-ntreb: dacă resursele ţării mele sunt şi ale mele, eu de ce nu câştig nimic din exploatarea lor? Dar mai înainte de asta mă întreb şi vă întreb şi pe dumneavoastră: de ce nu sunt lăsat să le exploatez eu – român proprietar, în asociere cu alţi români proprietari? De ce trebuie să vină altcineva din afară să-mi extragă din pământul meu, bogăţiile mele şi să plece cu ele aiurea?

Nu-s în stare? Ok! Atunci, eu proprietar, angajez o firmă de consultanţă (românească sau străină, nu contează), să mă înveţe cum să-mi exploatez resursele, ies pe piaţă, fac o cercetare de marketing şi-mi cumpăr cele mai performante utilaje de extragere. La urma urmei cât poate fi de greu? Au reuşit strămoşii mei să scoată aur cu dalta şi ciocanul, curat şi ecologic, fără a avea nici un fel de studii, şi n-om reuşi noi, cu toată tehnologia actual prezentă în lume, cu specialişti formaţi în facultăţi cu profil de extracţie!… Greu de crezut!

E nevoie de locuri de muncă în România? Cum să nu! Avem specialişti? Cum să nu! Vrem să muncim? Cum să nu! Uitaţi-vă numai cu cât entuziasm demonstrează minerii că vor să muncească. Şi-atunci de ce trebuie neapărat să vină cineva “din afară” să ne organizeze o chestie de genul ăsta? De ce nu suntem noi în stare să ne gândim la o chestie echitabilă, curată şi eficientă, de genul unei “Întreprinderi Populare” care să aibă drept acţionari toţi cetăţenii români de vârstă adultă, care să primească la sfârşitul fiecărui an de activitate un divident – corect, concret şi palpabil – reprezentând cotă parte din profitul întreprinderii. Firma ar trebui să aibă acţiuni nominale netransmisibile, de tipul “un om – o acţiune”, urmând ca acţionariatul format din populaţia de varstă adultă cu cetăţenie română, să fie oscilant: cetăţenii tineri să fie cooptaţi în mod automat în rândurile acţionariatului, la împlinirea vârstei de 18 ani şi să primească certificatul de acţionar drept cadou de maturitate, urmând ca cetăţenii români care părăsesc această lume, să fie scoşi automat din rândurile acţionariatului – (fără posibilitatea de a-şi lăsa moştenire acţiunea, întrucât urmaşii lui vor beneficia sau beneficiază automat de acest drept în mod individual şi nominal, în virtutea cetăţeniei române).

Ia să scoateţi dumneavoastră un asemenea proiect “pe piaţă” şi-atunci să vedeţi demonstraţii de susţinere pe stradă!… N-or să fie străzi destule cât să încapă mareea de oameni ce se vor voi acţionari cu drept de dividend la aurul şi petrolul ţării şi la toate cele câte ne vor mai trece prin cap să le scoatem din pământ şi cu care ne-a blagoslovit Bunul Dumnezeu!

Autor: Remus Constantin Raclău

Sursa: Universul Românesc

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss