C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Catalizatorul tunisian

Catalizatorul tunisianÎntreaga lume sărbătoreşte revoluţia democratică din Tunisia, care a declanşat o cascadă de evenimente în alte părţi din regiune – în special în Egipt – cu consecinţe imposibil de anticipat. Lumea şi-a fixat privirea asupra acestei mici ţări de zece milioane de locuitori, încercând să tragă învăţămintele recentei experienţe şi să vadă dacă tinerii care au răsturnat un autocrat corupt pot crea o democraţie stabilă şi funcţională.
Mai întâi învăţămintele. În primul rând, nu este suficient ca guvernele să asigure o creştere economică rezonabilă. PIB-ul Tunisiei a crescut anual cam cu 5% în ultimii 20 de ani, iar această ţară era deseori lăudată pentru economia performantă, mai ales în contextul regional.

Şi nici nu e suficient ca ele să urmeze dictatul pieţelor financiare internaţionale – poate că astfel guvernele pot îmbunătăţi ratingul obligaţiunilor de stat şi satisface investitorii internaţionali, dar asta nu înseamnă că numărul de locuri de muncă va creşte sau că standardele de viaţă vor fi mai bune pentru majoritatea cetăţenilor. S-a văzut cât se poate de clar după criza din 2008 că pieţele de obligaţiuni şi agenţiile de rating nu sunt infailibile. Faptul că acum nu privesc cu ochi buni trecerea Tunisiei de la autoritarism la democraţie nu le face onoare – şi nu ar trebui uitat niciodată.

E posibil ca nici asigurarea unei educaţii performante să nu fie suficientă. Peste tot în lume, ţările se străduiesc să creeze noi locuri de muncă pentru cei nou- intraţi pe piaţa muncii. Şomajul ridicat şi corupţia înrădăcinată reprezintă o combinaţie inflamabilă. Ceea ce contează este un sentiment de echitate şi fair-play. Dacă într-o lume a penuriei de locuri de muncă, cei cu legături politice îşi fac rost de slujbe şi dacă într-o lume a bogăţiei limitate, oficialii guvernamentali fac bani cu toptanul, atunci se va ajunge la o indignare justificabilă faţă de asemenea nedreptăţi şi faţă de autorii acestor „infracţiuni”. Mânia faţă de bancherii occidentali este varianta mai cuminte a aceleiaşi revendicări fundamentale a echităţii economice la care am asistat mai întâi în Tunisia, iar acum în toată regiunea.

Oricâte virtuţi ar avea democraţia – şi după cum ne-a arătat Tunisia, are mult mai multe decât alternativa ei -, ar trebui să ne amintim de eşecurile celor care se afişează în mantaua ei. Adevărata democraţie înseamnă mai mult decât alegeri periodice, chiar dacă ele sunt corecte. De pildă, democraţia din SUA a fost însoţită de tot mai multă inegalitate, astfel încât cei 1% din vârful piramidei au ajuns să primească cam un sfert din venitul naţional, iar bogăţia este distribuită chiar mai inegal.

Mulţi americani o duc astăzi mai prost decât acum un deceniu; câştigurile din creşterea economică merg aproape în totalitate către cei din topul distribuţiei de venituri şi bogăţie. Iar corupţia în stil american poate să ducă la cadouri de trilioane de dolari făcute companiilor farmaceutice, la cumpărarea de alegeri prin contribuţii masive şi la reduceri de impozite pentru milionari concomitent cu economii în sistemul medical destinat săracilor.

În multe ţări democraţia a fost însoţită de conflicte civile, atitudini partizane şi guvernări disfuncţionale. Din acest punct de vedere, Tunisia a prins un start bun: alungarea unui dictator urât de cei mai mulţi a creat un sentiment de coeziune naţională. Tunisia trebuie să se străduiască să păstreze acest sentiment, iar asta necesită un angajament ferm în favoarea transparenţei, toleranţei şi integrării – atât din punct de vedere politic, cât şi din cel economic.

Un sentiment de fair play trebuie să aibă în spate voci puternice – iar acestea au nevoie de dialogul public. Toată lumea insistă pe statul de drept, dar contează foarte mult ce stat de drept va fi instaurat. Pentru că legile pot fi folosite pentru a asigura egalitatea oportunităţilor şi toleranţa, dar la fel de bine pot fi folosite şi pentru a conserva inegalităţile şi puterea elitelor.

Poate că Tunisia nu va fi capabilă să prevină captivitatea guvernului ei în ţesătura intereselor speciale, dar, dacă vor lipsi finanţarea publică a campaniilor electorale şi restricţiile pentru activitatea de lobby şi pentru încrengăturile dintre sectorul public şi cel privat, captivitatea nu va rămâne o posibilitate, ci va deveni o certitudine. Angajamentul ferm în favoarea unor licitaţii transparente şi competitive în privatizare şi achiziţii publice va reduce spaţiul pentru comportamentul de căutare a unor avantaje facile în relaţie cu statul.

Nu puţine sunt actele de echilibristică necesare: un guvern prea puternic ar putea să încalce drepturile cetăţenilor, dar un guvern prea slab ar fi incapabil să întreprindă acţiunea colectivă de care este nevoie pentru a crea o societate prosperă pentru cei mulţi – sau pentru a preveni ca actorii privaţi puternici să profite de pe urma celor slabi şi lipsiţi de apărare. America Latină a demonstrat că există probleme cu limitarea duratei mandatului celor cu funcţii politice, dar că inexistenţa unor limite este şi mai gravă.

Aşadar, constituţiile trebuie să fie flexibile. Consacrarea unor mofturi de politică economică, aşa cum a făcut-o Uniunea Europeană cu banca sa centrală obsedată doar de inflaţie, este o greşeală. Dar anumite drepturi, atât politice (libertatea de credinţă, de expresie, a presei), cât şi economice, trebuie garantate absolut. Dezbaterea din Tunisia ar putea începe foarte bine de la următoarea întrebare: până unde ar putea statul merge în a oferi mai multe drepturi decât cele consacrate în Declaraţia universală a drepturilor omului?

Tunisia a prins un start surprinzător de bun. Poporul său a acţionat înţelept în instalarea unui guvern interimar, tunisienii talentaţi şi realizaţi s-au oferit imediat să-şi servească ţara în acest moment de cumpănă. Tunisienii înşişi vor fi cei care creează nou sistem, unul cu potenţial de inspiraţie pentru modul în care ar putea arăta o democraţie de secol 21.

Comunitatea internaţională, care a sprijinit de atâtea ori regimuri autoritariste în numele stabilităţii (sau în ideea că „duşmanul duşmanului meu e prietenul meu”), are responsabilitatea clară de a oferi oricât ajutor ar avea nevoie Tunisia în lunile şi anii ce vor urma.

Oricâte virtuţi ar avea democraţia – şi după cum ne-a arătat Tunisia, are mult mai multe decât alternativa ei -, ar trebui să ne amintim de eşecurile celor care se afişează în mantaua ei.

JOSEPH STIGLITZ

Sursa: romanialibera.ro

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss