C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Cât va mai rezista sinergia fuziunilor în faţa meandrelor concretului?

20101211_ldp001Decada premergătoare declanşării crizei financiare globale a fost caracterizată printr-o efervescenţă fără precedent a fuziunilor şi achiziţiilor, de multe ori protagoniştii fiind companii globale aflate deja la dimensiuni considerabile.

Nu ştiu dacă au existat materiale justificative prezentate acţionarilor din care să lipsească termenul “sinergie” sau alte cuvinte la fel de încărcate de semnificaţii, prin care directorii companiilor să ilustreze oportunităţile de creştere a cotei de piaţă, pe fondul creşterii satisfacţiei clienţilor.

Tendinţa a continuat o perioadă şi după declanşarea crizei, mai ales ca urmare a scăderii semnificative a cererii în economiile dezvoltate şi a erodării capitalului, proces accelerat de politicile monetare ultrarelaxate adoptate la nivelul principalelor bănci centrale.

Conform datelor prezentate de revista The Economist, valoarea totală a fuziunilor şi achiziţiilor din Statele Unite a fost de 1,6 trilioane de dolari în 2007, în timp ce la nivel global totalul a fost de 4,6 trilioane. În 2013, valoarea globală a scăzut până la 2,7 trilioane de dolari, pe fondul unui declin până la circa un trilion de dolari a fuziunilor şi achiziţiilor din SUA.

De atunci, procesul s-a accelerat din nou în 2014, în special în America, unde s-a înregistrat “cel mai activ semestru din ultimii şapte ani”, după cum scrie Wall Street Journal. Fuziunile şi achiziţiile s-au realizat mai ales în sectoarele telecomunicaţiilor, media, tehnologiei şi sănătăţii.

Este acesta un semn al creşterii încrederii corporaţiilor în perspectivele propriilor pieţe sau indică atingerea unor limite în creşterea marjelor de profit, pe fondul atingerii limitelor în ceea ce priveşte reducerea costurilor?

WSJ explică activitatea de fuziuni şi achiziţii prin costurile reduse de finanţare şi necesitatea “căutării în exterior a căilor de reducere a costurilor, prin achiziţionarea competitorilor cu activităţi similare, la care se poate renunţa ulterior”.

Dar această tendinţă dă semne de oboseală. În afara sectorului bancar, unde fuziunile şi achiziţiile au condus la crearea unor coloşi care sunt prea mari pentru a da faliment şi sunt susţinuţi direct de marile bănci centrale, au apărut semnale tot mai dese că “sinergia” nu mai este ce a fost odată.

Hewlett-Packard a preluat Compaq în 2002. Recent, o ştire Bloomberg arăta că planurile de viitor ale HP implică o divizare a companiei în două entităţi separate, iar “eforturile de externalizare ale unor segmente de afaceri prind viteză şi la alte companii din sectorul tehnologic”.

Tot Bloomberg scrie şi despre iminenta finalizare a unei noi tranzacţii între IBM şi Lenovo, în urma căreia compania chineză va prelua şi divizia de servere low-end a gigantului american. La nivelul producătorilor de software, tendinţa este ilustrată de informaţiile privind decizia de separare a companiei Symantec, care mai are încă un nume pe piaţa produselor antivirus şi de securitate a informaţiei.

“În acest fel companiile încearcă să se concentreze mai bine pe anumite segmente de afaceri şi să devină mai agile în noul mediu economic”, explică Bloomberg.

Oare nu ar trebui să se întâmple acelaşi lucru şi în sistemul bancar, pentru ca instituţiile financiare să devină şi ele mai agile şi mai uşor de administrat? Evoluţia pieţei financiare din anii premergători crizei a demonstrat că atât managementul băncilor, cât şi instituţiile de supraveghere şi reglementare au fost complet depăşite de acumularea riscurilor din sistem, pe fondul exploziei creditării.

Acum, după şase ani de tipărire şi dobânzi zero în Statele Unite, nimic nu indică atingerea unui prag de sustenabilitate al economiei. Dimpotrivă, reticenţa Federal Reserve de a “normaliza” politica monetară arată exact contrariul.

Dar creşterea explozivă a indicilor bursieri nu este o dovadă suficientă a eficienţei măsurilor neconvenţionale de politică monetară? Din păcate, nu.

Un articol recent de la Bloomberg arată că firmele care fac parte din indicele S&P 500 folosesc aproape tot profitul pentru răscumpărarea acţiunilor. Iar dacă nu doresc să-şi repatrieze profitul pentru a nu plăti impozit, cum este cazul Apple, atunci împrumută sume uriaşe pentru răscumpărarea acţiunilor.

Conform estimărilor Bloomberg, până la sfârşitul anului companiile din S&P 500 vor cheltui peste 900 de miliarde dolari pentru răscumpărări şi dividende, adică 95% din profituri, în condiţiile în care “banii returnaţi investitorilor au depăşit profiturile în primul trimestru”. Mai mult, “cota din fluxul de numerar folosită pentru răscumpărări aproape s-a dublat în ultima decadă, pe fondul scăderii investiţiilor”.

Rezultatul? “Răscumpărările de acţiuni au alimentat una dintre cele mai puternice creşteri bursiere din ultimii 50 de ani, iar companiile care au aplicat cel mai agresiv măsura au înregistrat creşteri ale preţului acţiunilor de peste 300% din 2009”, se mai arată în articolul Bloomberg.

“Cheltuielile de capital sunt însoţite de un risc semnificativ, mai ales într-o economie mondială marcată de o creştere redusă, iar răscumpărările oferă o mare flexibilitate”, a declarat David Lafferty, de la Natixis Global Asset Management, pentru Bloom¬berg.

Cu alte cuvinte, aproape nimeni nu îşi mai asumă riscul investiţiilor, conducătorii companiilor preferând alte “metode” prin care să cosmetizeze performanţa din rapoartele trimestriale.

În aceste condiţii, de unde pot veni schimbările structurale din economie? De unde să vină valoarea adăugată, care ar trebui să se regăsească şi în creşterea salariilor? Din mapele cu legi ale guvernanţilor?

În ultimul raport anual de la BIS (Bank for International Settlements) se arată că “economia globală se confruntă în continuare cu provocări majore”, pe fondul “dependenţei de stimulentele monetare”. Acestea nu au reuşit să repornească motorul investiţiilor, o condiţie esenţială pentru formarea capitalului şi crearea bazelor creşterii economice viitoare.

“În loc să construiască noi capacităţi productive, marile companii preferă să-şi răscumpere acţiunile sau să se angajeze în fuziuni şi achiziţii”, se mai arată în raportul BIS.

În acest context, nu este de mirare că se vorbeşte tot mai mult de intrarea într-o epocă de “stagnare seculară”, pe fondul creşterii datoriilor, în timp ce “perspectivele creşterii pe termen lung sunt lipsite de vitalitate”. “Este esenţială renunţarea la datorii ca principal motor al creşterii economice”, este concluzia BIS.

Avertismente similare celor de la BIS au tot apărut de la declanşarea crizei economice globale. S-a făcut ceva? Da, dar numai în ceea ce priveşte păstrarea cu orice preţ a actualei structuri economice, rezultat direct al creşterii nesăbuite a creditării din ultimele decenii.

În acest mediu au proliferat fuziunile şi achiziţiile, iar rezultatul a fost crearea unor dinozauri sectoriali, care se mişcă tot mai greu în noul ecosistem, fiind posibilă dispariţia lor chiar înainte de impactul final al “meteoritului datoriilor”.

Autor: Calin Rechea

Sursa: Bursa.ro

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss