C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Cât de rapidă ar fi contaminarea dacă Grecia părăsește Zona Euro

NtpTiAABTMemjVYG4lrUwwPoate cel mai curios aspect al acestei ultime “crize a ieșirii din Zona Euro” este faptul că a trecut complet neobservată de “piețele” de capital sau, mai bine zis, de piețele de capital non-grecești. Ceea ce, având în vedere modificarea dinamicii negocierii, era de așteptat. Cum am explicat mai devreme, de data asta este imperativ pentru regimul de planificare centrală ca, îndreptându-se spre negocierile de mâine (ieri – n.r.) cu Grecia, să mențină acțiunile și obligațiunile pe cât de stabile se poate pentru că dacă riscul global rămâne impasibil, asta înseamnă că levierul grecesc este non-existent în condițiile în care “piața” (care nu prea mai există, de fapt, “datorită” băncilor centrale) nu anticipează vreo contaminare, iar acesta este și motivul pentru care S&P a crescut în ultima săptămână.

Apar două probleme, după cum a explicat ieri UBS:

  • riscul (sau lipsa riscului) care nu reflectă realitatea nu are niciun sens și
  • spargerea voluntară a gheții în negocieri s-ar putea să nu fie chiar așa ușoară, “prin urmare, presiunea externă – sub forma dizlocărilor financiare și din piață – pare necesară pentru a focusa mințile.”
  • Totuși, așa cum am observat ieri, punctul 2 este relevant numai pentru Europa: Partidului Syriza și, în mare, Greciei nu le pasă ce se întâmplă cu piața de capital, numai Zonei Euro îi pasă (și, atâta timp cât BCE e acolo pentru a o proteja, “piața” europeană nu pleacă nicăieri). Eventual, singura îngrijorare a grecilor este ce se întâmplă cu depozitele bancare, deși, în punctul ăsta, oricine și-ar fi retras banii de la bancă a făcut-o deja.

    Ceea ce înseamnă că, din nou, “datorită” intervenției băncii centrale, procesul de actualizare este alterat și a fost distorsionat pentru a obține un anumit efect politic. Cu toate astea, în cel mai rău caz – acela în care Grecia chiar părăsește Zona Euro – va însemna, pur și simplu, că momentul confruntării cu realitatea a fost, în cel mai bun caz, amânat. Iar momentul în care joaca se va termina și realitatea nu va mai putea fi evitată se află la o milisecundă depărtare de momentul în care Grecia va anunța părăsirea Zonei Euro.

    Ce se întâmplă mai departe este motivul pentru care UBS a dedicat o întreagă secțiune riscului de contaminare, mascat acum cu grijă prin intervenția băncii centrale, dar care va ieși la suprafață numai dacă cel mai rău scenariu se adeverește. Inutil să spun, când va ieși la suprafață, o va face foarte rapid.

    Iată cum crede UBS că se va desfășura contaminarea în Zona Euro:

    Riscul de contaminare al unei ieșiri din Zona Euro reflectă faptul că există un risc semnificativ ca alte țări să se alăture Greciei în demersul său de a părăsi Zona Euro. În mod evident, Zona Euro nu este o uniune monetară optimă la momentul actual, ceea ce dă impuls economic ideii de fragmentare mai mare.

    Dacă alte țări părăsesc sau nu Zona Euro depinde de două întrebări cu rezultate binare:

    • Cred cei care depun bani la bănci că țara lor ar putea părăsi Zona Euro?
    • Garantează Zona Euro integritatea sistemului bancar?

    Este necesar un “lacăt dublu” pentru a preveni contaminarea. Asigurarea că depozitele bancare sunt garantate de BCE este complet inutilă dacă publicul general crede că țara lui va părăsi Zona Euro. Dacă cineva crede că țara lui va părăsi Zona Euro, atunci ceea ce face sau nu face BCE nu se va mai aplica țării lui, deci este rațional să-și retragă banii mai devreme în loc de mai târziu. Se poate face aici paralela cu dispariția uniunii monetare între Cehia și Slovacia în 1993; ambele guverne au asigurat populația că uniunea monetară va rezista și că economiile ei sunt în siguranță, dar populația nu a apreciat acele declarații ca fiind credibile și și-a retras economiile din bănci. Procesul a adeverit profeția, în măsura în care retragerea masivă a economiilor a contribuit la forțarea guvernelor să-și încalce promisiunea și să pună capăt uniunii monetare.

    Dacă, pe de altă parte, autoritățile (în acest caz, guvernele din Zona Euro și BCE) demonstrează un angajament atât de puternic față de integritatea Zonei Euro încât să-i convingă pe deponenți că banii lor sunt în siguranță, atunci nu mai există niciun motiv pentru retragerea banilor din sistemul bancar al unei țări pentru că aserțiunea conform căreia deponenții vor fi protejați rămâne validă. Aici, paralela se poate face cu fragmentarea și reformarea uniunii monetare din SUA între 1932 și 1933. Declarațiile guvernului federal nu au fost credibile (și uniunea monetară fragmentată) până la momentul denumit “one, two punch” al închiderii întregului sistem bancar și al discursurilor “de la gura sobei” ale nou-instauratului președinte Roosevelt. Amploarea legislației bancare de urgență a fost văzută drept suficientă pentru a garanta integritatea sistemului.

    Este extrem de dificil pentru guverne să controleze destrămarea unei uniuni monetare pentru că exemplul unei singure țări care pleacă va crea un precedent în ochii celorlalți membri ai uniunii monetare. Canalul de transmisie nu îl reprezintă titlurile de stat, acțiunile sau piețele valutare, ci băncile. În eventualitatea unei retrageri a Greciei din Zona Euro, pierderea în valoare reală a depozitelor bancare grecești ar încuraja deponenții din alte țări să-și retragă fondurile. Aceasta nu este o chestiune de solvență a băncilor din celelalte țări – la fel cum retragerea economiilor din băncile scoțiene înainte de referendumul din 2014 nu a fost motivată de chestiuni de solvență. Motivul este, mai degrabă, percepția în ceea ce privește riscul legat de ce poți primi în schimbul depozitului tău în viitor și ce poți cumpăra cu acea monedă atunci, în comparație cu acum.

    Procesul poate fi, într-adevăr, foarte rapid.

    În raportul din 1933, Rezerva Federală a SUA a comentat, cu lăudabilă subestimare, că la începutul anului, “pe lângă tezaurizarea monedei, au existat transferuri substanțiale din conturile de economii ale băncilor, în care deponenții își pierduseră încrederea, către alte instituții, implicând, în multe cazuri, transferuri de fonduri dintr-o parte a țării în alta.”

    Nevada a fost primul stat care a declarat vacanța bancară pe 31 octombrie 1932. Contaminarea a fost, inițial, destul de înceată, dar s-a accelerat ulterior – pe 4 februarie 1933, Louisiana s-a alăturat demersului, iar pe 14 februarie Michigan a declarat o vacanță bancară de 4 zile, extinsă ulterior. Acțiunile Michigan sunt considerate punctul culminant al contaminării. În mai puțin de 2 săptămâni, vacanța bancară a fost declarată în Maryland. 4 state au declarat vacanța pe 1 martie 1933, alte 6 pe 2 martie, alte 7 pe 3 martie și alte 5 (inclusiv New York) pe 4 martie 1933. Pe 6 martie 1933, sistemul bancar național a fost închis prin ordin prezidențial.

    În cazul Zonei Euro, pare improbabil ca actuala uniune bancară incompletă și uniunea fiscală non-existentă să fie suficiente pentru a preveni răspândirea contaminării în ceea ce privește retragerile masive din bănci odată cu ieșirea Greciei din Zona Euro. Punctul de pornire îl reprezintă faptul că alte țări riscă să plece și ele, ca răspuns la ieșirea Greciei din Zona Euro. Dacă status quo-ul politic este menținut, pare posibil, poate chiar probabil ca Grecia să nu fie singură în demersul său. Ar fi irațional pentru deponenți să-și joace la ruletă economiile de-o viață dacă ei cred că există o șansă, chiar și de 5%, ca țara lor să părăsească Zona Euro. O șansă de 5% pentru o pierdere de 60% a valorii economiilor cuiva (asumând o paralelă cu Grecia) ar face să merite efortul de a retrage sau de a transfera fondurile. Ca și în cazul retragerilor din Grecia, odată ce prima scânteie a fricii a fost aprinsă, răspândirea foarte rapidă a contaminării devine probabilă.

    Întrebarea este dacă, ulterior acestor tulpini emergente, noile inițiative de politici vor fi suficiente pentru a schimba percepțiile în ceea ce privește credibilitatea voinței politice de a apăra integritatea Zonei Euro. Sprijin nelimitat din partea BCE pentru băncile din Zona Euro, monetizarea datoriilor la scară largă și confederația fiscală a Zonei Euro ar fi genul de politici care ar putea să schimbe percepția în chestiunea credibilității. Desigur, totul vine cu un cost. O metodă de a măsura succesul unor astfel de politici ar fi analiza contaminării, nu în ceea ce privește acțiunile și alte piețe financiare, ci în ceea ce privește depozitele la vedere din bănci. Corelația modificărilor depozitelor grecești cu modificările depozitelor la vedere din alte țări periferice a fost, de asemenea, strânsă în trecut (în special după 2008 și după primele valuri de îngrijorare în legătură cu apartenența la Zona Euro). Deși corelațiile modificărilor în depozite sunt, în general, destul de scăzute, ele sunt în creștere. Corelația nu este cauzalitate și există mulți alți factori (inclusiv performanța economică generală) care pot încuraja o astfel de corelație, dar acest lucru mai degrabă accentuează riscul.

    Creșterea în popularitate a partidelor politice europene anti-establishment din ultimii ani a crescut, poate, riscul unei contaminări mai răspândite către alte sisteme financiare. Respectul față de autoritate și, în mod special, față de autoritatea din interiorul Europei s-a diminuat. Asigurările oficiale în legătură cu uniunea monetară “irevocabilă” (cu excepția Greciei) cântăresc, probabil, mai puțin. Faptul că partidele anti-establishment au avut tendința (pentru a generaliza) de a atrage sprijin din partea votanților mai în vârstă și mai puțin instruiți ar putea înrăutăți și mai mult lucrurile. Aceste categorii sunt mai puțin capabile să-și ajusteze economiile pentru a îngrădi riscul (făcând banii lichizi principala opțiune) și, fiind vorba de oameni mai în vârstă, este probabil ca ei să dețină economii vulnerabile.

    Acest lucru aduce un element complet imprevizibil în ceea ce privește costul ieșirii Greciei din Zona Euro. Costurile directe pot fi calculate, iar o aproximare inteligentă a costurilor de risc crescut poate fi luată în considerare. Totuși, dacă destrămarea uniunii se extinde, costurile directe cresc exponențial (pentru că costurile sistemului Target 2 cresc, costurile cu recapitalizarea pentru membrii rămași cresc și costurile cu expunerea sistemului financiar cresc). Poate că transmiterea fricii nu este cea mai evidentă cauză, bineînțeles – aceasta nu este o chestiune ce ține de solvență sau de economie. Dacă ieșirea Greciei din zona Euro împinge și alte țări s-o părăsească, va fi lipsa de credibilitate a creatorilor de politici cea care va genera colapsul.

    Sursa: Anacronic.ro

    Related Posts

    Let us talk about
    Name and Mail are required
    Join the discuss