C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Capitalul în secolul 21, în înțelegerea lui Thomas Piketty- Partea a II-a – Metodologii vechi și noi de calcul al inegalităților

class-warfare5-208x300PARCURSUL ISTORIC AL INEGALITĂȚILOR. Distribuția venitului și bogăției este una din cele mai controversate probleme ale momentului. Istoria ne amintește că există forțe economice puternice care presează în ambele direcții – spre o mai mare egalitate și dimpotrivă. Care dintre acestea vor prevala depinde de politicile pe care le vom alege.
America este o țară care a fost concepută ca o antiteză a societăților patrimoniale ale vechii Europe. Alexis de Tocqueville, istoric al secolului 19, a văzut America drept un loc unde pământul era atât de mult și disponibil încât oricine ar fi putut să devină proprietar și ar fi putut să înflorească o democrație a cetățenilor egali. Până la Primul Război Mondial, concentrarea bogăției în mâinile celor bogați era mult mai puțin extremă în SUA decât în Europa. În secolul 20, totuși, situația s-a inversat. Între 1914 și 1945, inegalitățile în bogăția Europei erau șterse de război, inflație, naționalizări și taxări. Apoi, țările europene au înființat instituții care, cu toate greșelile lor, au fost structural mai egalitare decât cele din SUA. În mod ironic, multe din aceste instituții își trăgeau inspirația din America. Din 1930 până în primii ani ai decadei 1980, de exemplu, Marea Britanie a menținut o distribuție echilibrată a veniturilor, lovind în ceea ce era considerat a fi venituri indecente, prin aplicarea de rate înalte de taxare. Dar taxa confiscatorie pe venit era de fapt o invenție americană, experimentată în perioada interbelică, într-o perioadă în care țara era obligată să ocolească inegalitățile desfigurante ale clasei ridicate din Europa. Experimentul american cu taxe ridicate nu a impietat asupra creșterii, care era mai mare decât fusese până în anii 1980. Este o idee care merită să fie revăzută, în special în țara care a gândit-o prima.

Piketty este primul care se apleacă asupra celor două mari tipuri de surse care permit studierea dinamicii istorice a repartiției bogățiilor: unele privind veniturile și inegalitatea repartizării lor, și altele referitoare la patrimoniu, repartizarea acestuia și raportul pe care acesta îl întreține cu veniturile. Această extindere permite mai bine să pună în evidență evoluțiile constatate de Kuzneț (care sunt reale) și conduc la repunerea radicală în discuție a legăturii optimiste stabilite de acesta între dezvoltarea economică și repartiția bogăției. Th. Piketty visează la un sistem capitalist în care elitele bogate ale societăților dezvoltate (și nu doar ele) au acumulat averi prin muncă, talent și merit personal. Numai astfel bogăția lor contribuie la utilitatea publică a tuturor. În fond, sistemul politic democratic, bazat pe reprezentativitate, are sens doar în măsura în care individualismul capitalist produce și adâncește binele general, oricât de calitativ ar fi acest concept.

Piketty a analizat istoricul manifestării inegalităților și a tras următoarele concluzii:

În lupta cu inegalitățile, soluția permanentă este un serios și corect proces deeducație și formare profesională. Procesul de difuzare a cunoștințelor și competențelor este mecanismul central care permite atât creșterea generală a productivității, cât și reducerea inegalităților, în interiorul țărilor, ca și la nivel internațional. Adoptând moduri de producție și atingând nivelul de calificare al țărilor bogate, cele mai puțin dezvoltate își compensează întârzierea de productivitate și ajung să-și mărească veniturile. Acest proces de convergență tehnologică poate fi favorizat de deschiderea comercială, dar este în primul rând un proces de difuzare de cunoștințe și de partajare de know-how – bun public prin excelență – și nu de un mecanism de piață. Pe de altă parte, piața avansând spre raționalitatea tehnicistă va conduce în mod mecanic la triumful capitalului uman asupra capitalului financiar și imobiliar, a unor cadre merituoase asupra acționarilor, a competenței asupra filiației. În mod asemănător, inegalitățile vor deveni în mod natural mai meritocratice și mai puțin acute. SUA au fost prima care au dezvoltat învațământul de masă cu o alfabetizare aproape universală printre cei albi și în orice caz în primele ani ai secolului 19, proces care i-a luat Europei aproape 100 ani ca să-l îndeplinească. Dar, din nou, Europa este cea care este acum mai inclusivă. E adevărat că SUA a produs multe din universitățile de renume ale lumii, dar Europa a procedat mai bine producând unele solide de rang mijlociu. În conformitate cu clasificarea Shanghai, 53 din cele 100 cele mai bune universități din lume sunt în SUA și 31 în Europa. Dacă privim însă în topul 500, totuși ordinea este inversată: 202 în Europa și 150 în SUA.

Oamenii vorbesc adesea de virtuțile meritocrației naționale, dar – fie în Franța, America sau oriunde altundeva – o astfel de retorică rareori se potrivește cu faptele. Adesea, scopul este să justifice inegalitățile existente. Accesul în universitățile americane – considerate printre cele mai deschise din lume – este puternic inegal. Construcția de sisteme de educație mai bună care combină eficiența și oportunitățile egale este o provocare majoră pentru toate țările. Educația de mase este importantă, dar nu garantează o distribuție corectă a venitului și bogăției. Inegalitatea de venituri a SUA s-a ascuțit începând cu 1980, în linii mari reflectând veniturile uriașe ale oamenilor din top. De ce? Are cadrul managerial calități mai avansate decât oriunde? Într-o organizație mare este dificil să cunoști în ce măsură munca fiecărei persoane este prețioasă. Dar o altă ipoteză – că managerii de top au puterea să-și stabilească ei înșiși plățile – este mai bine suportată de evidență.

RĂZBOIUL VÂRSTELOR. O altă idee optimistă răspândită în societățile noastre este aceea că mărirea duratei de viață va conduce în mod automat la înlocuirea „războiului claselor” cu „războiul vârstelor” (forma de conflict care este totuși mai puțin clivantă întrucât fiecare la rândul său este și tânăr, și bătrân). Altfel spus, acumularea și repartiția patrimoniului vor mai fi azi dominate nu numai de o ciocnire implacabilă între dinastii de moștenitori și de dinastii care nu posedă altceva decât munca lor, dar și de o logică de economisire pe timpul vieții: fiecare acumulează patrimoniu pentru bătrânețe. Progresul medical și ameliorarea condițiilor de viață vor transforma total însăși natura capitalului.

Din nefericire, noi vedem că cele două credințe optimiste (creșterea capitalului uman și înlocuirea „războiului claselor” cu „războiul vârstelor”) sunt iluzii în mare parte. Mai precis, aceste transformări plauzibile dintr-un punct de vedere logic au avut loc parțial, dar în proporții mult mai puțin masive decât se imagina odată. La fel azi ca și ieri, inegalitățile patrimoniale sunt principalele inegalități în interiorul fiecărei grupe de vârstă.

METODA EXISTENTĂ DE CALCUL A INEGALITĂȚILOR. Până în prezent, OECD folosea ca metodă de măsurare a inegalităților dintr-o societate în principal calcularea coeficientului Gini.

Venitul este definit ca fiind venitul disponibil al unei gospodării într-un an de zile. Acesta consta din câștiguri, câștiguri în calitate de persoană fizică și venit din capital și transferuri de lichidități; sunt deductibile impozitele pe venit și contribuțiile plătite în gospodărie. Venitul unei gospodării este atribuit fiecărui membru cu o ajustare care să reflecte diferențele de nevoi ale gospodăriei de diferite mărimi (de exemplu, nevoile unei gospodării compuse din patru membri se presupune că sunt duble față de cele ale unei gospodării formate dintr-o singură persoană). Inegalitatea de venit printre indivizi se măsoară în principal prin calcularea coeficientului GINI. Acesta este bazat pe comparația dintre proporțiile cumulate ale populației și proporțiile cumulate ale veniturilor primite de aceasta și variază între zero în caz de perfectă egalitate și 1 în caz de perfectă inegalitate; acest mod de calcul îmbunătățește comparabilitatea, dar o standardizare completă nu poate fi atinsă. De asemenea, mici diferențe între perioade și țări diferite sunt de obicei nesemnificative. Din ultimele date calculate de către Distribution of family income – Gini index (http://www.photius.com/rankings/economy/distribution_of_family_income_gini_index_2008_0.html, CIA World Factbook 2008),rezultă că România are un coeficient GINI de 0,31. Cele mai mari inegalități sunt calculate a fi în Namibia (0,70) și cele mai puține inegalități de venituri se înregistrează în țările nordice, Suedia situându-se pe poziția cea mai bună (0,23).

Chiar dacă inegalitatea de salarii sau de venituri în general ar putea fi ținută sub control, istoria ne spune că o altă forță malignă tinde să amplifice inegalitățile modeste de bogăție până când acestea ating nivele extreme. Aceasta tinde să se întâmple când acumularea se returnează proprietarului de capital mai repede decât crește economia, predând capitaliștilor o parte chiar mai largă din pradă, pe cheltuiala clasei mici și mijlocii. Se întâmplă așa deoarece profitul din capital excede creșterea economică ce s-a înrăutățit inegal în secolul 19, și aceste condiții par să se repete în secolul 21.

În concordanță cu clasificarea miliardarilor la nivel global, deținătorii de bogăție din top au crescut de trei ori mai repede decât partea din economia lumii între 1987 și 2013. Tabelul 1 arată trendul general al bogăției și veniturilor pe grupe din populația lumii.

Tabel 1. Rata medie de creștere anuală a bogăției/venitului pe grupe din populația lumii

Grupa Rata de creștere medie anuală 1987-2013 (%)
Bogăția celor mai bogați o sută de milioane (%) 6,8
Bogăția celor mai bogați douăzeci de milioane (%) 6,4
PIB global al lumii 3,3
Bogăția medie a lumii pe locuitor adult 2,1
Venitul mediu al lumii pe locuitor adult 1,4

Sursa: Capital in the 21st Century

Din acest tabel se observă la prima vedere că rata de creștere globală anuală înregistrată este mai mică decât rata de creștere anuală a bogăției acumulate în mâinile celor mai bogați, deci pe ansamblu a bogăției general acumulate.

Pentru a înțelege formula de bază a lui Piketty de evaluare a inegalităților, avem nevoie de definirea unor termeni și formule. Astfel:

Venitul este la Piketty (bunăoară, ca la Marx) totalitatea cantității de mărfuri produse și distribuite într-o perioadă dată, să zicem de un an calendaristic. Venitul este producția actuală. Venitul conține întotdeauna două componente: pe de o parte, venitul din muncă (salariu, tratamente, prime, bonusuri, venituri din munca nesalariată etc. și alte venituri care remunerează munca indiferent de forma juridică precisă) și, pe de altă parte, veniturile din capital (închirieri, dividente, dobânzi, beneficii, plus-valori, drepturi de autor și alte venituri obținute din simpla deținere a unui capital sub forma de teren, imobil, financiar, industrial). La fel ca și declarațiile de venit care permit stabilirea impozitelor pe venit și permit studierea evoluției inegalităților de venit, declarațiile de succesiune ce stabilesc impozitele pe succesiune permit studierea evoluției inegalităților de patrimoniu.

Capitalul, în schimb, stă pe loc și indică întreaga avere socială acumulată în trecut, cu cel puțin un an înainte.

Marx ar fi spus, în limbajul său metaforic, că venitul este munca vie, iar capitalul reprezintă munca moartă. Venitul este prezentul și viitorul unui grup uman, în vreme ce capitalul adună venitul înghețat ce provine din trecut.

Care este raportul dintre capital și venit sau, altfel formulat, de câte ori intră venitul în capitalul existent (sau viceversa)? Venitul național este venitul mediu obținut din conturile naționale. Acesta reprezintă de fapt PIB-ul la care se adaugă valoarea brută realizată de agenții economici naționali care-și desfășoară activitatea pe teritoriul altor state și din care se scade valoarea brută realizată pe teritoriul național de agenții economici străini și amortizarea utilajelor. Piketty a calculat raportul capital/venit pe care îl denumește cu simbolul grec ẞ.

= c/v este în țările dezvoltate (Statele Unite, Germania, Japonia, Franța, Marea Britanie etc.) de ordinul 6, adică venitul total pe 6 ani calendaristici al unei societăți acoperă valoarea întregului capital existent. Mai simplu spus, dacă toate clădirile, mașinăriile, mașinile, bijuteriile, operele de artă, etc. din oricare din aceste țări ar fi distruse mâine, iar producția anuală ar rămâne constantă (ceea ce-i imposibil, dar acum discutăm teoretic), întregul capital risipit s-ar înlocui în exact 6 ani de acumulări de mărfuri și servicii noi-nouțe. Th. Piketty nu ia în considerare capitalul uman pentru că îl vede ca parte din capitalul existent doar în condițiile în care ar exista drepturi de proprietate asupra angajaților, ca în regimurile sclavagiste. Altfel, productivitatea capitalului uman nu se poate calcula desigur separat de totalitatea factorilor de producție, deși aici dezbaterea este mult mai complexă.

Deci munca moartă domină de 6 ori munca vie dintr-un an. Trecutul tinde să devoreze cu o forță de 6 ori mai mare forța de producție a prezentului.

Prima lege a capitalismului, cea care leagă capitalul de venit, adică de producția curentă este definită de raportul ẞ = c/v.

Adăugăm la aceasta rata rentabilității profitului (rate of return on capital) pe care o numim r. Ce vrea să zică acest r? Simplu spus, este partea ce revine din venitul național anual capitaliștilor, adică profitul lor net, separat de costurile de înlocuire ale reinvestițiilor minime (care ar putea fi parte din economiile acționarilor, dar nu sunt), ale capitalului uzat (deci depreciat ca preț), plus mentenanța, salarii, taxe la stat. Să nu ne înșelăm aici: rata rentabilității profitului este obținută în principiu fără muncă de către capitaliști. În virtutea faptului că antreprenorul este proprietar peste mijloacele de producție (acțiuni, deci titluri de participare), își permite să ceară dividende, care pot fi plătite în numerar sau/și pachete adiționale de acțiuni.

Iată și legea universală a capitalismului, destul de contabilă în definitiv și tautologică:a = r × ẞ.

Dacă ẞ este de 600% (adică un capital existent este de 6 ori mai mare decât venitul național anual), iar rata rentabilității profitului este r = 5%, atunci partea capitaliștilor din venitul național este de 30%. Cu alte cuvinte: dacă, să presupunem, un vest-european dintr-o țară dezvoltată produce în medie 30.000 euro pe an, atunci 21.000 (70%) vin din munca sa, iar 9.000 euro (30%) din capitalul existent. Iar cum în medie fiecare astfel de cetățean deține proprietăți în valoare de 180.000 euro, atunci rata rentabilității este de 5%, exact 9.000 euro din 180.000. Th. Piketty ne informează că acestea sunt medii. Distribuția reală a veniturilor și a capitalului este mult mai variată.

Rata creșterii economice (rata of growth = g).Între 1913-2012, rata creșterii economice globale a fost cea mai accelerată, de 1,6% în medie. Creșterea populației în trecerea la modernitate este importantă pentru că mai multă forță de muncă crește nu doar producția și consumul în regim industrial, dar și asigură o creștere accelerată a averii sociale nou create față de cea din trecut, iar astfel venitul tinde să se apropie de capital, consolidând noi clase sociale. Să ne gândim doar că avansul tehnologic și munca salariată au determinat apariția unor sectoare economice noi și dispariția altora vechi: dacă la 1800 agricultura asigura 68% din producție în Statele Unite (industria 18%, iar serviciile 13%), 200 de ani mai târziu, agricultura a scăzut la doar 2%, industria a rămas la 18% (nu fără urcușuri și coborâșuri), iar serviciile compun 80% din locurile de muncă din economie. La o rată de 1,5% creștere economică timp de 30 de ani, veniturile pe cap de locuitor cresc cu 50% în perioada 1950-1980. Deci 1% înseamnă destul de mult matematic și nu numai.

Pentru țările dezvoltate de astăzi, creșterea economică desenează o curbă ascendentă în perioada 1800-1970, pentru ca ulterior curba să coboare, formând un clopot. Pentru țările în curs de dezvoltare, curba a început să urce mai târziu și va continua să crească până ce societatea va acumula un capital comparabil cu cel al țărilor dezvoltate. În cel mai optimist scenariu, Th. Piketty calculează că în 2050 țările în curs de dezvoltare vor converge cu cele dezvoltate de azi, doar că primele au rate de creștere mai mari decât ultimele. Inflația (sau creșterea generală a prețurilor) are ca efecte dizolvarea valorii anumitor averi, dar și diminuarea datoriei publice a unui stat.

Autor: Smaranda Dobrescu

Sursa: Economistul.ro

Related Posts

One Response “Capitalul în secolul 21, în înțelegerea lui Thomas Piketty- Partea a II-a – Metodologii vechi și noi de calcul al inegalităților”

  1. Tudor Vecerzan says:

    Fac ceva pe cifrele si teoriile din acest articol. Sa io spuneti lui MUTU pe asta nu noua. Chiar nu a vazut nimeni situatia din LIBIA inainte de razboi si dupa? IRAK ? PALESTINA? SOMALIA? Chiar nu vede nimeni? Ce atata analiza a inechitatiilor, uite cum a fost in LIBIA care era cea mai bogata din Africa si acorda burse de studiu pe banii statului era un paradis in devenire si uite unde este acum.
    De Dacia (numita fals Romania de aceeasi licurici) tarisoara noastra nu mai stie nimeni ca lovitura de palat ordinara din 89 a transformat-o din tara suverana in cobai si colonie indatorata la licuricii planetari pe viata?
    “Th. Piketty calculează că în 2050 țările în curs de dezvoltare vor converge cu cele dezvoltate de azi” Pai eu ce dracu spuneam mai sus cand o face plopu` mere si rachita minciunele.
    Pt cei care o iau de buna cu “stiinta economica” relaxati-va si folositiva creierul ca este la fel ca si cu : RELIGIA, STIINTA, EDUCATIA, MINISTERUL APARARII, DEMOCRATIA?!?, “LIBERTATEA” si multe alte basme de adormit prostii. Daca cumva am fost prea REALIST imi cer scuze anticipat dar cica am si eu dreptul (?!?) la o opinie fie ea chiar dureroasa pt unii…
    P.S. Mai citind un paragraf sau doua ma gandeam sa-i dam un PULITZER lu` doamna DOBRESCU la cat este de inteligenta.

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss