C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Capitalul în secolul 21 – în înțelegerea lui Thomas Piketty (IV)

thomas-pikettyO SOLUȚIE SIMPLĂ: TRANSMITEREA AUTOMATĂ A INFORMAȚIILOR BANCARE. Problema astăzi este de a dispune de aceste informații bancare la nivel internațional în așa fel încât să se poată include în declarațiile preliminare activele deținute în băncile din străinătate. E important să conștientizăm că acest lucru nu presupune nicio dificultate tehnică. Din moment ce astfel de transmisii automate au deja loc între băncile și administrația fiscală într-o țară de 300 milioane de locuitori precum SUA, sau în țări de 60 milioane sau 80 milioane de locuitori ca în Franța sau Germania, se presupune că faptul de a adăuga băncile localizate în insulele Cayman sau în Elveția în sistem nu modifică esențial volumul de informații prelucrate. Printre alte scuze frecvent evocate de paradisurile fiscale pentru a-și păstra secretul bancar și a nu transmite automat informații se găsește adesea ideea că guvernele ar putea uza în mod incorect de informațiile respective. Motivul cel mai plauzibil pentru care paradisurile fiscale își apără secretul bancar este de fapt acela de a permite clienților lor să evite să facă față obligațiilor lor fiscale, iar ei înșiși să preleveze o parte din beneficiul corespunzător.

Un alt aspect preocupant pentru echilibrul societăților noastre democratice este constatarea frapantă că țările care depind cel mai mult de rețete fiscale importante pentru finanțarea Statului lor social, adică țările europene, sunt chiar acelea care fac cel mai puțin ca să avanseze în mod real în reglarea problemei care este cu adevărat foarte simplă tehnic. Adică problema se reduce la acțiunea prin care fiecare cetățean primește un formular de declarație preliminară pe capital sau poate fi o singură declarație preliminară atât pentru venit, cât și pentru capital.

CARE ESTE DE FAPT ROLUL IMPOZITĂRII CAPITALULUI? Presupunem că dispunem de declarațiile preliminare de patrimoniu. Este necesar să ne fie foarte clar care este cea mai bună procedură de urmat și în virtutea cărei logici. Ar trebui să ne mulțumim să impozităm patrimoniul cu un procent foarte mic (de exemplu 0,1%, urmând o logică a dreptului de înregistrare), sau ar trebui să aplicăm procente mai substanțiale și în numele cărei logici? Problema centrală poate fi reformulată de maniera următoare: știind că există de altfel un impozit progresiv asupra venitului și în majoritatea țărilor un impozit progresiv aplicat succesiunilor, la ce ar servi să avem și un impozit progresiv asupra capitalului? În realitate aceste trei impozite progresive joacă roluri distincte și complementare și constituie trei componente esențiale ale unui sistem fiscal ideal. Se pot distinge două logici care justifică nevoia unui impozit asupra capitalului: o logică contributivă și o logică stimulativă.

Logica contributivă provine din simplul fapt că venitul este practic un concept care nu e adesea prea bine definit pentru persoanele ce dispun de patrimoniu foarte ridicat și că doar o impozitare directă a capitalului permite reflectarea corectă a capacității contributive a titularilor averilor importante. Concret, dacă ne imaginăm o persoană care dispune de o avere de 10 miliarde euro vom constata că evoluția clasamentului Forbes arată că patrimoniile de la acest nivel au progresat foarte accentuat în cursul ultimelor trei decenii. Totodată, nu trebuie neglijat nici argumentul clasic în favoarea impozitului pe capital, fondat pe o logică stimulativă.

Ideea logicii stimulative pusă în centrul tuturor discuțiilor publice pe aceste probleme constă în faptul că un impozit asupra capitalului poate stimula deținătorii de patrimoniu să obțină cel mai bun randament posibil. Concret, un impozit egal cu 1 sau 2% din valoarea averii este relativ lejer pentru un creator al unei întreprinderi înalt profitabile care ajunge să obțină un randament de 10% pe an din patrimoniul său. Invers, este foarte dificil pentru cineva care nu face mare lucru cu averea sa și care ar obține abia un randament de 2 sau 3% pe an să nu obțină niciun randament. În logica stimulativă, obiectivul impozitării capitalului este precis acela de a obliga pe cel care-și folosește prost patrimoniul său să cedeze activele sale unor deținători mai dinamici.

În principal, fiecare țară din Uniunea Europeană ar putea obține rețete de același ordin aplicând singure un astfel de sistem. În absența transmisiei automate a informațiilor bancare între țări și mai ales cu teritorii situate în afara Uniunii (începând cu Elveția), riscurile de evaziune sunt totuși foarte importante. Aceasta explică în parte de ce țările care aplică acest tip de impozit pe avere (ca de exemplu Franța, care folosește un barem în aparență foarte apropiat) introduc în general numeroase excepții, în special pentru „activele profesionale” și în practică pentru cvasi-totalitatea celor mai mari participații din societățile cotate sau necotate. Asta conduce la vidarea impozitului progresiv pe capital de o bună parte din conținutul său și explică de ce rețetele obținute sunt mult mai slabe decât cele evocate aici.

Impozitul pe bogăție aplicat în prezent în Franța este într-un anumit fel mai modern: el se bazează pe valorile de piață a diferitelor active, reevaluate anual. Aceasta provine din faptul că acest impozit este o creație mai recentă; el a fost introdus în anii 1980, la un moment în care nu puteai ignora că inflația – în special asupra prețurilor activelor – este o realitate durabilă. Iată cel puțin un avantaj de a fi contra curentului politic al restului lumii dezvoltate – îți permite uneori să fii în avans asupra timpului. Asta, consideră Administrația Fiscală din Franța, are meritul de a se baza pe valori de piață și deci de a se apropia de impozitul ideal asupra capitalului, deși în celelalte aspecte nu e deloc mai puțin depărtat de alte aspecte.

ALTE AVANTAJE ALE IMPOZITĂRII CAPITALULUI. Reducerea datoriei publice.Este vorba în primul rând de posibilitatea reducerii datoriei publice a țărilor din UE. Considerăm că avem la dispoziție trei măsuri de reducere: impozitul excepțional pe capital, inflația sau austeritatea.

Impozitul excepțional pe capitalul privat este metoda cea mai transparentă, justă și eficientă. De exemplu, un impozit proporțional de 15% asupra tuturor patrimoniilor private ar aduce aproape un venit național pe un an și ar permite deci rambursarea imediată a tuturor datoriilor publice. Statul va continua să-și dețină activele sale publice, dar valoarea datoriilor sale s-ar reduce la zero. Această soluție este echivalentă cu o repudiere totală a datoriei publice, cu două diferențe esențiale însă: mai întâi, este întotdeauna foarte dificil să prevezi incidența finală a unei repudieri, chiar parțiale. Astfel de măsuri de eșec total sau parțial a datoriei publice sunt adesea utilizate în situații de criză extremă (Grecia 2011-2012).

Inflația. Concret, datoria publică fiind un activ nominal (adica al cărui preț este fixat dinainte și nu depinde de inflație), și nu un activ real (adică al cărui preț evoluează în funcție de situația economică, în general mai puțin rapid decât inflația, precum prețul activelor imobiliare și bursiere), este suficient să ai puțină inflație suplimentară pentru a reduce foarte tare valoarea reală a datoriei publice. De exemplu, cu o inflație de 5% pe an, sau chiar de 2%, la capătul a 5 ani, valoarea reală a datoriei exprimată în procente din PIB se va reduce cu mai mult de 15%, lucru considerabil.

O astfel de soluție este extrem de tentantă. De fapt, asta a permis Franței și Germaniei între 1913 și 1950 să se lanseze în reconstrucție cu o datorie publică nesemnificativă după 1950. În special Germania este de departe țara care a recurs masiv la inflație (și în mod egal la anularea pur și simplu a creanțelor) pentru a se debarasa de datoriile publice în cursul istoriei sale.

Desigur, a mai existat și metoda vânzării unor active ale statului unor societăți private cu putere economică, lucru periculos pentru că activele statului constau din școli, spitale, clădiri care ar ajuta imediat la lichidarea datoriei publice, dar ar pune Statul în situația de a nu-și mai putea îndeplini datoriile sale în materie de politici sociale l-ar aduce în situația să închirieze clădiri, să depindă de politica noilor proprietari.

Ca o concluzie de parcurs, merită subliniată încă o dată „formula lui Piketty”, contradicția centrală a capitalismului, inegalitatea r > g .Principala forță destabilizatoare este legată de rata randamentului privat al capitaluluir, care poate fi puternic și durabil mai ridicată decât rata de creștere a venitului și a producției,g. Această inegalitate implică în primul rând faptul că patrimoniul provenit din trecut se recapitalizează mai repede decât ritmul de progres al creșterii producției și salariilor. Inegalitatea exprimă o contradicție logică fundamentală. Proprietarul tinde inevitabil să se transforme în rentier și să-i domine din ce în ce pe cei care nu posedă altceva decât munca lor. Odată constituit, capitalul se reproduce singur, mai repede decât ar putea crește producția de bunuri. Trecutul devorează viitorul.

Consecințele pot fi redutabile pentru dinamica pe termen lung a repartiției bogăției, mai ales dacă se adaugă la aceasta inegalitatea randamentului în funcție de mărimea capitalului inițial și dacă acest proces de divergență al inegalităților patrimoniale se derulează la scară mondială. Creșterea poate fi desigur încurajată de investiții în formare, cunoaștere și tehnologii nepoluante. Dar acest lucru nu poate ridica creșterea la 4-5 procente anual decât în condiții speciale sau în cazul țărilor emergente. Țările care se situează la frontiera tehnologică mondială și care acum pot înregistra pe termen scurt și mediu creșteri spectaculoase mai devreme sau mai târziu se vor alinia creșterii medii mondiale de 1-1,5% anual pe termen lung.

Cu un randament mediu al capitalului de ordinul 4-5%, este probabil ca inegalitatea r > g să redevină normă a secolului 21, cum de altfel a fost mereu în istorie și cum a fost și în secolul 19 înainte de Primul Război Mondial. În secolul 20 războaiele au fost cele care au făcut tabula rasa din capitalul trecutului, diminuând randamentul capitalului, dând astfel iluzia unei depășiri structurale a capitalismului și a acestei contradicții fundamentale.

Am putea sigur să forțăm lucrurile și să taxăm puternic randamentul capitalului pentru a scădea randamentul privat sub rata de creștere. Dar, dacă s-ar proceda astfel, masiv și uniform, riscăm să omorâm motorul acumulării și să scădem și pe partea aceasta rata de creștere. Antreprenorii nu vor mai avea timp să se transforme în rentieri. Soluția bună rămâne impozitul progresiv anual asupra capitalului. Astfel, este posibil să se evite spirala inegalitară fără sfârșit, păstrându-se în același timp forțele concurenței și ale stimulării pe măsură ce noi acumulări se produc neîncetat.

Piketty propune de exemplu un barem de impozitare cu rate limitate la 0,1% sau 0,5% pe an pentru patrimonii inferioare la 1 milion euro, 1% între 1 și 5 milioane euro, 2% între 5 și 10 milioane euro și putând să ajungă la 5% sau 10% pe an pentru averile de mai multe sute de milioane sau miliarde de euro.

Aceasta ar permite să terminăm creșterea fără limite a inegalităților patrimoniale mondiale care cresc actualmente într-un ritm care nu pare sustenabil în viitor, astfel încât chiar și cei mai mari apărători ai pieței autoreglabile ar face bine să se îngrijoreze. Riscul există, dar se pare că nu există nicio altă cale de a prelua controlul asupra capitalismului, decât a face pariul cu democrația până la capăt, în particular la scară europeană.

REACȚII LA TEORIILE IMPOZITĂRII ALE LUI PIKETTY. Încă nu s-a ajuns la punerea în aplicare a impozitării pe capital care se bănuiește a fi în sine o revoluție în sistemul fiscal, dar chiar lansarea și discutarea cărții „Capitalul în secolul 21” a creat dispute puternice din primele zile ale apariției și continuă să o facă. Economiști și politicieni ai dreptei, simpli cetățeni mai mult sau mai puțin avizați au păreri puternice împotriva impozitării averii, în principal pe ideea că reducerea capitalului la dispoziția antreprenorilor va scădea crearea de joburi (ca și cum în ultimii ani, cu un capital uriaș la dispoziție ar fi creat noi joburi!). Cei care însă au de suferit din pricina inegalităților în creștere nu se pronunță atât de favorabil pe cum ne-am fi așteptat, probabil din cauză că nu au descoperit încă propriile avantaje ale impozitării progresive cel puțin a veniturilor.

Sunt de menționat însă și susțineri notabile ale teoriei lui Piketty. Am menționa aici pe nobeliștii Stiglitz și Krugman, Elisabeth Waren, potențială candidată la președinția SUA din partea aripii progresiste.

Surprinzătoare apare opinia luiAndrew Berg,directorul Departamentului de Cercetare din FMI. Acesta susține că indexul GINI nu mai redă în prezent o imagine fidelă a inegalităților dintr-o societate. Metoda de măsurare GINI nu poate avea în vedere multe din veniturile din topul distribuției, în parte din cauza faptului că cei foarte bogați nu-și declară toate veniturile. Apoi, averea, cea care cuprinde atât patrimoniul moștenit, nu este măsurată decât ca un venit. În ultimul deceniu, inegalitatea a atins nivele inimaginabil de mari în SUA și s-a extins și în alte țări vorbitoare de engleză. Acestea au crescut în special în sfera inegalităților în veniturile din salarii în zona celor 1% cei mai bogați din societate și restul lucrătorilor (deși există rumori că datele acestea au fost distorsionate). Explicația standard conform căreia educația a eșuat în încercarea de a ține pasul cu cererea în creșterea de muncă calificată nu explică însă de ce inegalitatea a crescut pregnant printre absolvenții colegiilor de top. Dacă ar fi așa, atunci salariile uriașe acordate celor cu o înaltă calificare ar trebui să se regăsească și în Japonia, Franța sau Germania, lucru neîntâlnit încă acolo. Conform lui Piketty, declara Berg, cea mai plauzibilă explicație – deși nu are o evidență foarte clară – este esențial culturală și politică. Elita politică din SUA și MB s-a angajat în reforme radicale orientate pe piață care au scăzut rata de taxare la vârf. Au ținut pe loc salariul minim, au slăbit sindicatele și au contribuit la schimbarea a ceea ce este considerat ca acceptabil în salariile diferențiate. Soluția lui Piketty este să întoarcă aceste schimbări determinate de structura guvernanței corporatiste în care elita alege plata fiecăruia fără constrângeri în top.

Dacă inegalitățile de venit se limitează la câteva țări, averea este extrem de diferit distribuită în toate economiile dezvoltate. Măsura temporară din anii 1970 a formei confiscatorii prin taxe de top și moșteniri importante a ținut oarecum stabilă distribuția bogăției. Cartea, în viziunea lui Berg, conține lecții importante pentru economiști. Andrew Berg într-un fel sparge monopolul liderilor FMI înclinați în general spre echilibrare macroeconomică și deloc asupra inegalităților periculoase pentru coeziunea societății.

Robert Lucas Jr. – laureat al premiului Nobel pentru economie –, comentând asupra problemelor de creștere pe termen lung a economiei, spune că „odată ce începi să te gândești la aceste lucruri (inegalități) este greu să te mai gândești la altceva”. Dar cititorii au rămas cu gândul că distribuția produsului creșterii este cea care va forma natura economică și politică a societății în 25 sau 50 ani – și aceasta este problema care reclamă toata atenția noastră.

Robert Reich este cel care a sintetizat patru din multele acuzații nefondate aduse cărții lui Piketty de către criticii neoconservatori și le-a demontat în articolul postat pe blogul său, „Cele patru cele mai mari minciuni despre inegalitate”:

  1. Bogații și CEOs sunt creatorii de joburi.Adevărul este că săracii și clasa mijlocie sunt creatorii de joburi prin achiziția lor de bunuri și servicii. Dacă ei nu ar avea suficientă putere de achiziție deoarece nu sunt plătiți destul, companiile nu ar crea mai multe joburi și economia nu ar crește. Noi (americanii) am suferit cea mai slabă recuperare după criză deoarece populația nu are suficienți bani ca să miște economia prin consum. Noi avem false reveniri. În medie, 200 mii de noi joburi au fost create în SUA (în ultimele trei luni înainte de apariția cărții), dar un număr uriaș de americani continuă să părăsească piața muncii.
  2. Oamenii sunt plătiți pentru ceea ce fac la valoarea pieții.Deci noi nu-i putem înșela. Faptele însă contrazic aceasta. CEOs care primeau de 30 ori mai mult decât lucrătorii obișnuiți în urmă cu 40 ani acum primesc de 300 ori salariul lor nu pentru că ei fac un job excepțional, ci pentru că ei controlează comitetele lor compensatorii și opțiunile de stoc au fost umflate. Majoritatea lucrătorilor americani câștigă azi mai puțin decât în urmă cu 40 ani, ajustat cu inflația, nu pentru că ei lucrează mai puțin greu, ci pentru că nu au sindicate puternice care să negocieze pentru ei. În urmă cu 40 ani, mai mult de o treime din lucrători erau sindicalizați, iar azi abia de mai sunt 7%.
  3. Oricine poate să se descurce în America cu ceva curaj, tupeu și inteligență.Deci nu avem nevoie să facem nimic pentru săracii și copiii clasei de jos. Adevărul este că noi facem mai puțin decât toți pentru aceștia. Școlile lor nu au destui profesori sau angajați, manualele lor sunt învechite, le lipsesc laboratoarele de științe, clădirile școlilor lor sunt degradate. Suntem singura națiune bogată care cheltuim mai puțin pe educația copiilor săraci decât pe educația copiilor din familiile bogate. Se spune că 42% din copiii născuți în familii sărace vor fi săraci și ca adulți – un procent mai mare decât în orice altă națiune avansată.
  4. Creșterea salariului minim va determina pierderea de slujbedeci nu ar trebui s-o facem! De fapt, studiile arată că o creștere a salariului minim va pune mai mulți bani în buzunarele celor care îi vor cheltui, rezultând mai multe joburi și contracarând orice efecte de angajare negative consecutive creșterii salariului minim. De altfel, un studiu făcut de Arindrajit Dube, T. William Lester și Michael Reich în cadrul Universității Berkeley din California, în care s-au comparat salarii minime diferite în diferite regiuni și comunități din SUA, a arătat că nu există nicio pierdere de slujbe în locurile în care salariul minim a crescut.

Adevărul este că tendința puternică americană de creștere a inegalităților trebuie stopată. Dar pentru a o face bine e nevoie de câțiva pași politici penetranți. În concluzie, consideră Robert Reich, bogații trebuie să plătească impozite mai mari pentru o mai bună calitate a educației copiilor din clasa mijlocie și cea pauperă. Sindicatele trebuie întărite, în special în ocupațiile cu salarii mici, pentru a da lucrătorilor puterea de negociere de care au nevoie pentru a fi mai bine plătiți. Iar salariul minim trebuie ridicat. „Nu ascultați minciunile aripii de dreapta despre inegalitate. Aflați adevărul și luptați pentru el!” (Blogul lui Robert Reich).

Autor:Smaranda Dobrescu

Sursa: Economistul

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss