C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Capitalul în secolul 21 – în înțelegerea lui Thomas Piketty (I)

skidelsky-1-1024x768Partea I – Natura capitalului în secolul 21 reclamă un stat capabil să se opună exceselor capitalului

Aceasta este o concluzie pe care situația ultimelor decenii și în special criza recentă au impus-o în atenția economiștilor. Principala cauză pentru care criza din 2008 nu a debutat cu o depresiune atât de gravă ca cea din 1929 a fost aceea că guvernele și băncile centrale ale țărilor bogate nu au lăsat de data aceasta sistemul financiar să se comprime și au creat lichidități necesare permițând evitarea cascadelor de falimente bancare care în 1930 au condus lumea pe marginea prăpastiei. De data aceasta, o politică monetară și financiară pragmatică, opusă dogmei lichidaționiste, care s-a axat pe confiscarea unui procent mai mare din veniturile cele mai ridicate sub forma unui impozit progresiv asupra capitalului, s-a dovedit o politică adaptată mai bine secolului 21. Astfel, chiar în secolul 20 s-a trecut de la echilibrul clasic al secolului, care consacra mai puțin de o zecime din venitul național impozitelor și cheltuielilor publice, la un nou echilibru care aloca un procent cuprins între o treime și jumătate din venitul național în aceste scopuri. Pentru acest lucru, rolul statului a fost nevoit să fie întărit și acesta să-și intre în atribuțiile sale nu numai de colector de impozite, ci și de regulator al politicilor financiare și monetar-bancare. Modificarea filosofiei prelevărilor de către stat a avut ca scop principal edificarea Statului social în cursul secolului 20. Statul, în îndeplinirea sarcinilor sale față de cetățeni, are o politică de redistribuire a veniturilor colectate.

REDISTRIBUIREA MODERNĂ. Impozitul nu este o problemă tehnică, ci una eminamente politică și filosofică, fără îndoială înainte de orice. Fără impozite nu există destin comun și capacitate colectivă de acțiune. Este vorba de a proceda în așa fel încât cetățenii să poată să aleagă în mod suveran și democratic resursele pe care le doresc pentru proiectele lor comune: formare profesională, sănătate, pensii, inegalități, slujbe, dezvoltare durabilă etc. Foarte logic, forma concretă pe care o iau impozitele este în toate societățile în centrul confruntărilor politice. E vorba de a se pune de acord o largă majoritate asupra subiecților impozitării, ce și în numele cărui principiu, ceea ce nu e deloc o afacere ușoară, având în vedere multitudinea de interese divergente existente în societate, în legătură cu venitul și capitalul. În particular, există în toate societățile persoane care au un venit din muncă ridicat și un capital moștenit nesemnificativ, și invers. Legătura între aceste dimensiuni diferite nu este niciodată prea fericită. De aceea, viziunile asupra sistemului fiscal ideal pot varia. Se disting în mod clasic impozite pe venit, impozite pe capital și impozite pe consum. Se regăsesc prelevări relevante ale acestor trei ansamble practic în toate epocile în proporții diferite. De exemplu, impozitul pe venit se referă în principal la venitul din muncă. Se includ în general în impozitele asupra capitalului atât prelevări asupra fluxului de venituri din capital (de exemplu asupra beneficiilor societății), cât și corespunzătoare valorii stocului de capital (taxe funciare, impozit pe succesiuni sau impozit pe avere).

În secolul 20, o a patra categorie de prelevări apărută este cea a contribuțiilor sociale. Este vorba de o formă particulară, în general aplicabilă doar veniturilor din muncă (salarii și venituri din activități non-salariale), destinată Caselor de Asigurări Sociale, în principal pentru finanțarea veniturilor de înlocuire (pensii, alocații de șomaj), ceea ce uneori face posibilă definirea caracterului de stat social.

Un impozit se impune să fie progresiv când rata de impozitare este mai ridicată pentru cei bogați (cei care au venitul sau capitalul mai mare sau consumul cel mai mare) și mai mic pentru cei cu valori mai modeste. Într-un Stat fiscal modern se constată că ansamblul prelevărilor nu este departe de a fi proporțional cu veniturile, mai ales în țările în care masa prelevărilor este importantă. Acest lucru nu e surprinzător: este imposibil să prelevezi jumătate din venitul național și să finanțezi drepturi sociale ambițioase fără să ceri o contribuție substanțială ansamblului populației.

Creșterea părții prelevate din bogăția produsă a permis puterii publice să preia sarcina misiunilor sociale din ce în ce mai importante, reprezentând între un sfert și o treime din venitul național al țărilor, care se poate descompune într-o primă aproximație în două jumătăți de mărime comparabilă. O parte folosită pentru educație și sănătate, cealaltă pentru venituri de înlocuire și transfer.

Astfel, cheltuielile publice cu educația și sănătatea reprezintă între 10% și 15% din venitul național în toate țările dezvoltate în acest început de secol 21. În interiorul acestei scheme de ansamblu există însă diferențe semnificative între țări. Educația primară și secundară este aproape în întregime gratuită pentru toată populația în toate țările, dar învățământul superior poate fi foarte scump, în special în SUA și ceva mai puțin acum în Marea Britanie. Sistemul public de asigurări medicale este universal (pentru întreaga populație) aproape oriunde în Europa.

Venitul de înlocuire, pensiile, reprezintă de departe cea mai mare parte (între două treimi și trei sferturi) din totalul veniturilor de înlocuire și transfer. Și aici sunt diferențe semnificative între țări. În Europa continentală pensiile depășesc adesea 12-13% din venitul național (Italia și Franța în capul clasamentului).

Prin comparație cu pensiile, alocațiile de șomaj reprezintă cuantumuri mult mai reduse (tipic 1-2% din venitul național), ceea ce reflectă faptul că se petrece în medie o perioadă mult mai mică din viață în situația de șomer decât în cea de pensionar care a contribuit întreaga viață activă în acest scop.

În sfârșit, venitul minim garantat corespunde unor cuantumuri aproape nesemnificative (1%). În ciuda acestui lucru, aceste cheltuieli sunt cele mai contestate, existând bănuiala adresată în special imigranților că doresc să-și petreacă cât mai mult timp în situația de asistați social. Efectele de stigmatizare care pornesc de la aceste bănuieli sunt un factor de tensiuni sociale.

DISTRIBUȚIA MODERNĂ: O LOGICĂ A DREPTURILOR. Redistribuirea modernă nu constă în transferarea bogăției celor avuți către săraci, sau cel puțin nu de o manieră atât de explicită. Redistribuirea modernă este construită în jurul logicii drepturilor și al principiului egalității de acces la un anumit număr de bunuri considerate fundamentale.

Ea constă în finanțarea serviciilor publice și a veniturilor de înlocuire mai mult sau mai puțin în mod egal pentru toți, în special în domeniul educației, sănătății și pensiilor. În acest din urmă caz, principiul egalității se exprimă printr-o cvasi-proporționalitate cu salariul obținut în timpul vieții active. Este un principiu de echitate. Redistribuirea modernă este construită în jurul logicii drepturilor și al principiului egalității de acces la un anumit număr de bunuri considerate fundamentale.

LECȚIA CRIZEI: MODERNIZAREA STATULUI SOCIAL, NU DEMONTAREA LUI.În țările bogate, Statul social construit în secolul 20 a fost edificat în jurul unor ansambluri de drepturi sociale fundamentale: dreptul la educație, sănătate, pensie. Indiferent de limitările și greutățile cu care se confruntă în prezent acest tip de Stat social, el reprezintă un imens progres istoric, iar sistemele sociale existente fac obiectul unui larg consens unde domină un atașament puternic față de ceea ce se consideră un model social european. Niciun curent semnificativ sau vreo forță politică nu are în vedere revenirea la o lume în care rata de prelevare poate să scadă la 10 sau 20% din venitul național. Dar nici invers, niciun curent semnificativ nu ar susține ideea că procesul de extensie nedefinit al Statului socialar putea relua în viitor ritmul de dezvoltare din anii 1930-1980, ceea ce ar putea conduce la o cotă de prelevare din venitul național de 70-80%. Desigur, nimeni nu ne interzice să ne imaginăm o societate unde impozitele reprezintă două treimi până la trei sferturi din venitul național dacă aceste prelevări s-ar face de o manieră transparentă, eficientă și acceptată de toți și mai ales dacă ar fi folosite pentru finanțarea nevoilor de investiții considerate prioritare în formare, educație, sănătate, cultură, energie curată și dezvoltare durabilă. Impozitul nu este nici bun, nici rău în sine: totul depinde de modul în care este prelevat și la ce este folosit.

Există totuși două motive de a ne gândi că o progresie atât de mare nu este nici realistă, nici de dorit într-un orizont de timp previzibil. Mai întâi, ne amintim că procesul foarte rapid de extensie a rolului statului în timpul deceniilor glorioase a fost în cea mai mare măsură facilitat de creșterea excepțională care a caracterizat perioada, cel puțin în Europa continentală. Când ai o creștere de 5% pe an nu e dificil să accepți ca o parte din această creștere să fie afectată în fiecare an de creșterea prelevărilor și a cheltuielilor publice (și deci acestea din urmă progresează într-un ritm superior creșterii medii, mai ales dacă nevoile în materie de educație, sănătate și pensii sunt evidente). Totuși, nimeni nu dorește o creștere masivă și continuă a prelevărilor care ar agrava stagnarea veniturilor sau chiar transformarea în regresie clară și netă. Se pot imagina redistribuiri între prelevări sau o mai mare progresivitate fiscală pentru un cuantum total mai mult sau mai puțin global; este însă foarte dificil să imaginezi o creștere generală și durabilă a ratei medii de impozitare.

Desigur, există nevoi obiective de creștere în termeni de formare și educație care pot justifica fără îndoială creșterea prelevărilor publice în viitor. Dar locuitorii țărilor bogate au, la fel de adevărat, posibilitatea de cumpărare de bunuri și servicii ale sectorului privat.

În statele sărace problema Statului social devine delicată. De exemplu, în perioada 1970-1980 cele mai sărace țări aveau o rată a prelevărilor cuprinsă între 10 și 15% din venitul național, iar cele de nivel intermediar de sărăcie abia ajungeau la cel mult 20%. De remarcat că în perioada 1980-1990, urmând trendul de creștere a ratei de prelevări, aceasta a atins în țările bogate procente de 35-40%, în timp ce în țările sărace și intermediare procentul a scăzut semnificativ. Acest lucru este îngrijorător în măsura în care procesul construcției Statului social și fiscal a reprezentat în toate țările dezvoltate un element esențial al procesului de modernizare și dezvoltare.

Cealaltă opțiune posibilă este de a plăti prost pe toată lumea, politicieni, judecători, institutori, infirmiere, caz în care este probabil ca niciunul din aceste servicii să nu funcționeze corect. Asta poate conduce la un cerc vicios, în măsura în care mediocritatea serviciilor publice contribuie la minarea încrederii în stat, ceea ce în replică face și mai complicată mobilizarea rețetelor fiscale semnificative. Pe scurt, dezvoltarea unui Stat fiscal și social este intim legată de procesul construcției statului. Este vorba de fapt de o istorie eminamente politică și culturală, intim legată de specificitățile fiecărei istorii naționale și de clivajele proprii ale fiecărei țări.

Din această primă analiză a existenței unui Stat social condiționat de mărimea prelevărilor putem trage concluzia că acestea nu se fixează o dată pentru totdeauna, se modifică în funcție de perioadele de creștere economică și se judecă de la țară la țară, în funcție de prognozele economice specifice. Redistribuirea între prelevări sau progresivitatea impozitelor pot rezolva după caz satisfacerea cerințelor Statului social.

Statul social al secolului 21 despre care am vorbit are de fapt ca esență ideea că toți cetățenii beneficiază de un trai decent în limite rezonabile de diferențe de resurse între aceștia. Este normal să existe diferențieri și inegalități între cetățenii unei societăți, datorate în principal datelor care țin de destinul propriu, de gradul și calitatea educației, de veniturile din muncă sau capital, de mediul în care trăiesc (sat/oraș), de averea moștenită sau dobândită. Toate aceste inegalități trebuie să fie însă cât se poate de estompate, în așa fel încât societatea respectivă să poată evolua prin efortul tuturor, efort îndreptat spre progresul țării. Aceeași direcție cu aceleași scopuri o poate avea doar o societate incluzivă, o societate în care coeziunea între oameni există și are concretețe.

Oamenii se nasc și rămân liberi și egali în drepturi. Deosebirile sociale nu pot fi întemeiate decât pe utilitate publică.

Da, este chiar articolul 1 al Declarației Drepturilor Omului și ale Cetățeanului, înscris pe firmamentul cărții lui Thomas Piketty, „Capitalul în secolul 21”, apărută în 2013, cea mai serioasă și aplecată lucrare economică care tratează inegalitățile din societate. Autorul își clădește studiul pe ideologia politică iluministă și se delimitează de la bun început de ideile egalitariste ale lui Marx.

PRECURSORI ÎN CERCETAREA INEGALITĂȚILOR. Piketty a trecut prin toate teoriile înaintașilor care s-au preocupat de problema inegalităților din societate: Malthus cu îngrijorarea suprapopulării, Young cu ideea că cei bogați au responsabilitatea ștergerii inegalităților și a celor două Camere decizionale pe model englez, David Ricardo cu propunerea unui impozit funciar din ce în ce mai mare în paralel cu creșterea populației, Adam Smith pătruns de îngrijorarea că echilibrul social se va dărâma din cauza legii cererii și ofertei care va conduce la creșterea continuă a prețurilor și a bogăției deținătorilor de terenuri în dauna restului populației, Kuzneț. Toți înaintașii au fost raportați cu ideile lor la oportunitatea adaptării acestora la condițiile secolului 21. În acest secol, repartiția bogăției este o problemă dintre cele mai viu discutate în prezent. Cunoașterea evoluției ideilor și soluționării unor aspecte de inegalitate au fost considerate importante în găsirea coerenței soluțiilor actuale. Autorul a avut nevoie să-și răspundă la întrebarea: dinamica acumulării capitalului privat conduce inevitabil la o concentrare de fiecare dată mai puternică a bogăției și puterii în câteva mâini, cum a crezut Marx în secolul 19? Sau forțele echilibrante ale creșterii, ale concurenței și progresului tehnic conduc în mod spontan la reducerea inegalităților și la o stabilizare armonioasă în fazele avansate de dezvoltare, cum a gândit Kuzneț în secolul 20? În același timp, Piketty a fost preocupat să afle evoluția reală a repartiției veniturilor încă din secolul 18 și lecțiile care pot fi extrase din aceasta pentru secolul 21. Concluzia a fost că creșterea modernă și disiparea cunoștințelor au permis evitarea apocalipsei marxiste, dar nu au modificat structurile profunde ale capitalului și ale inegalităților – sau cel puțin nu atât cât s-a putut imagina în deceniile optimiste de după Al Doilea Război Mondial.

La vremea lui, Marx și-a pus corect întrebarea: „la ce servește dezvoltarea industriei, toate inovațiile tehnice, toată această muncă și exoduri dacă după o jumătate de secol de creștere industrială situația maselor este la fel de mizerabilă și dacă nu s-a interzis munca copiilor în uzine peste vârsta de 8 ani?” (1850-1870). De fapt Marx pleacă de la modelul ricardian al prețului capitalului și de la principiul rarității și împinge mai departe analiza dinamicii capitalului, considerând că o lume în care capitalul este industrial (mașini, echipamente etc.) și nu funciar poate potențial să acumuleze fără limite. Principala sa concluzie este că se poate apela la „principiul acumulării infinite”, adică la tendința inevitabilă a capitalului de a se acumula și concentra în proporții infinite, fără limite naturale – de unde concluzia apocaliptică prevăzută de Marx: fie asistăm la o tendință de scădere a randamentului capitalului (ceea ce omoară motorul acumulării și poate conduce capitaliștii la auto-distrugere), fie partea de capital din venitul național crește nedefinit (ceea ce conduce mai devreme sau mai târziu la încercări ale lucrătorilor de a se uni și revolta). În oricare din cazuri, nu este posibil niciun fel de echilibru socio-economic. Acest destin negru nu s-a împlinit, ca de altfel nici cel prognozat de Ricardo: începând cu a doua jumătate a secolului 19, salariile au început în sfârșit să crească, s-a generalizat creșterea puterii de cumpărare, ceea ce a schimbat radical datele problemei, chiar dacă inegalitățile au rămas extrem de mari și au continuat să progreseze în unele aspecte până înaintea Primului Război Mondial. La fel ca și autorii precedenți, Marx a neglijat total posibilitatea unui progres tehnic durabil și a unei creșteri continue a productivității, forța care vedem că este capabilă să echilibreze într-o oarecare măsură procesul de acumulare și de concentrare în creștere a capitalului privat. Fără îndoială, lui Marx i-au lipsit datele statistice pentru a-și susține predicțiile sale. și fără îndoială că el a fost și victima faptului că și-a fixat concluziile încă de la 1848, înainte de a întreprinde cercetările susceptibile să le justifice.

Mai recent, Kuzneț propune pentru prima dată o bază obiectivă de determinare și calcul al inegalităților. Aceasta a fost fără doar și poate imperfectă, dar a meritat să existe în baza unei documentări extrem de serioase din istoria economică a SUA și a țărilor vest-europene. Cel mai important lucru făcut de Kuzneț a fost convingerea sa conform căreia inegalitățile se pot reduce: la o fază de creștere naturală a inegalităților caracteristică primelor etape de industrializare, care în SUA a corespuns de exemplu, grosso modo, secolului 19, îi va succede o fază de diminuare puternică a inegalităților, cum s-a întâmplat de fapt și în SUA în prima jumătate a secolului 20. Ideea sa susținea de fapt că inegalitățile cresc în cursul primelor faze ale industrializării și încep să se diminueze spontan în timpul fazelor avansate ale dezvoltării (un procent din ce în ce mai mare din populație se duce spre sectoarele producătoare de bani, de unde o reducere spontană a inegalităților). Se referea evident la inegalitățile din muncă.

În mare măsură, teoria „curbei lui Kuzneț” este produsul războiului rece. Desigur, creșterea foarte puternică a țărilor sărace și emergente, în special a Chinei, este o forță potențială puternică de reducere a inegalităților la nivel mondial, asemănătoare creșterii țărilor bogate în timpul glorioaselor trei decenii. Dar acest proces naște neliniște puternică în sânul țărilor emergente și încă și mai multă în sânul țărilor bogate. De altfel, impresionantele dezechilibre observate în ultimele decenii pe piețele financiare, petroliere și imobiliare pot să suscite la fel de natural îndoieli în privința caracterului ineluctabil al traseului creșterii echilibrate descris de Kuzneț și conform căruia totul ar trebui să progreseze în același ritm. Ar fi absurd să nu ne punem întrebarea și să presupunem din principiu că creșterea este echilibrată pe termen lung. Nu avem de fapt niciun motiv să credem în caracterul autoechilibrat al creșterii. Este mai mult decât necesar să repunem chestiunea inegalităților în miezul analizei economice și să ne repunem întrebările deschise în secolul 19. Prea îndelung problema repartiției bogăției a fost neglijată de economiști, în parte și din cauza concluziilor optimiste ale lui Kuzneț și, pe de altă parte, din cauza unui gust excesiv al profesiei pentru modele matematice simpliste numite „cu agent reprezentativ”.

Autor: Samaranda Dobrescu

Sursa: Economistul

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss