Campioni la improvizaţie

Orice s-ar spune despre români – buni sau răi, săraci sau lipsiţi de griji, eroi ai luptei împotriva imposturii ori trădători recidivişti, angoasaţi cu patalama, visători neînfricaţi sau jalnici perdanţi – un lucru este de netăgăduit: încercările istoriei şi multe altele i-au format (şi) pentru titlul de campioni la improvizaţie. În orice împrejurare şi, aproape, la toate etajele sociale.

Ar trebui, cumva, să fim mândri de acest “drept dobândit”, după lupte seculare – foarte înverşunate, ce-i drept, în ultimii douăzeci de ani?! Poate, însă nu când este aplicat de sus în jos: de la nivelul trecătoarelor Puteri, cu menţiunea “spre binele tuturor”. Categoric, nu este vorba de cazuri, în masă, de regresie intelectuală, ci de abilităţi… canalizate negativ. Şi de neglijenţă lamentabilă. De joaca de-a “merge şi aşa”. Iar experienţa noastră ne-a demonstrat că nimeni nu s-a opus acestui pogorâş neomologat. Stau mărturie răscolitoarele amintiri ale trecutului şi incredibilele întâmplări ale prezentului. Să nu uităm recenta operaţiune “Creanga”, pusă în… circulaţie chiar de  inspectorul general de la Transporturi, care a reuşit să urnească trenul ministerial cu ajutorul unei crengi, ruptă, pe loc, dintr-un copac.

Se improvizează, la greu, soluţii, chipurile salvatoare!, pe ultimii centimetri, livrate drept infailibile. Multe din ele hrănite cu orgolii exacerbate, cu declaraţii răvăşitoare, furibunde, şi cu interese la înalt nivel. Schimbările de macaz, deciziile pripite, manevrele naţionale distribuite ca ideale pentru rezolvarea problemei x, y, z sunt, de fapt, menite să spulbere orice încercare de reacţie sau de revoltă în rândul celor mulţi, care, dacă nu tac, se mulţumesc să-şi ia o prelungită perioadă de reculegere, de  perplexitate şi de uitare. Sau de reverie… improvizată.

Sub drapelul extremei urgenţe se mărşăluieşte şi în analizarea reorganizării administrative a României, “prin înlocuirea celor 41 de judeţe cu 8 judeţe mari sau 7 judeţe şi municipiul Bucureşti”. Argumentul forte?  “Actuala organizare, menţinută din 1968, generează ineficienţă în utilizarea fondurilor europene şi corupţie”. Cine vrea să înghită hapul, va depune un minim efort de adaptare la politica improvizaţiei. Depinde din ce unghi de îngrijorare, nelinişte sau împăcare priveşte fiecare în parte.   În general, suntem condamnaţi la improvizaţie şi derivă; la despământenire; la capriciile unor refuzaţi ai destinului care îşi varsă năduful împotriva cui cred ei de cuviinţă. Acceptăm favoarea întâmplării, ca pe un medicament antistres, şi o susţinem, cu umilinţă. Dar suferim din cauza lipsei noastre de imunitate în faţa reţetelor date ca sigure, primite, gratuit, din partea falşilor binefăcători.

Categoric, suntem nişte experimente ale unor nefaste concursuri de împrejurări; ale unei zone geografice care a pierdut şi pierde, într-o veselie, nesecatele fonduri europene. În mod sigur, undeva, pe drum, s-a rupt pelicula acestei megaproducţii care, se pare, nu a suscitat interesul nimănui.

Poate ne spune cineva, totuşi, de ce trebuie să ne mulţumim, ca ţară, cu înflăcărarea improvizaţiei? Cu urgenţa oricărui tip de reorganizare? Cu munţii de cremene ai şantajului?  Cu violenţa propunerilor, peste noapte? Cu temeinica resuscitare… post-mortem a vieţii zilnice? Şi cu fanteziile stânjenitoare ale unor aleşi, total dezinteresaţi de starea de sănătate a românilor? Dar care deţin puterea absolută a dirijării conflictelor… E şi asta o meserie, nu-i aşa?!