Principalele banci din România, care au semnat o înţelegere cu FMI în contextul încheierii de către autorităţile de la Bucureşti a acordului de împrumut cu instituţia financiară de la Washington, au ameninţat în clar că se vor considera dezangajate de obligaţiile asumate prin respectiva înţelegre dacă tranşele de la FMI către România vor întârzia cu mai mult de şase luni faţă de termenele prevăzute.
Pentru a explicita ameniţarea, aceasta sună cam aşa: dacă, indiferent de motive – dar cel mai probabil din motivul că partea română nu îndeplineşte angajamentele stabilite – FMI nu livrează către România în termenul prevăzut sumele convenite, atunci băncile cu pricina se simt absolvite de obligaţia asumată de a nu-şi reduce expunerea financiară din România. Adică, mai concret, urmând să purceadă la retrageri masive de resurse din România.
Ameninţarea nu este întâmplătoare şi nici nu vine întâmplător în momentul actual. Aceasta ar putea avea ca sursă de inspiraţie chiar FMI, cu toate că aparent parcă ar fi o presiune făcută tocmai asupra FMI! Instituţia de la Washington transmite un mesaj clar că orice încercare de renegociere a acordului convenit ar fi de rău augur întrucât nu numai ar întârzia eliberările de tranşe, dar ar şi dezangaja băncile de obligaţiile asumate, putându-se sfârşi în ieşiri masive de capitaluri din ţară.
FMI nu ar putea accepta nici renunţarea la legea salarizării unitare sau la legea unică a pensiilor şi nici la amendarea lor, care le-ar îndepărta de scopul pentru care au fost prevăzute de FMI – anume reducerea cheltuielilor bugetare nesustensibile cu salariile şi pensiile.
În orice caz, acest avertisment – indiferent dacă este lansat de bănci în atenţia FMI sau este montat chiar de FMI împreună cu bănicle străine din România în atenţia autorităţilor de la Bucureşti – a dat jos vălul de pe împrumutul de la FMI-UE. În ciuda balivernelor pe care continuă să le debiteze autorităţile de la Bucureşti – din păcate, în frunte cu cele de la Banca Naţională – despre resorturile, avantajele şi implicaţiile benefice ale respectivului împrumut, se dovedeşte de acum fără echivoc despre ceea ce a fost de fapt vorba.
În cadrul unui experiment fără precedent, statul român a fost pus să contracteze un împrumut-mamut pentru a aduce pe cheltuiala sa finanţarea externă firmelor străine (bancare şi nebancare) rămase, în condiţiile crizei, fără finanţare din partea mamelor lor din Occident. Aşa ceva nu s-a mai văzut! Căci beneficiarul îl constituie nişte firme străine, dar plătitorul este contribuabilul român!
Banii de la FMI vin în România, Banca Naţională eliberează, din rezervele minime obligatorii, sume corespondente la dispoziţia băncilor străine din România, care fie le trimit în ţările lor de origine, fie le împrumută. Prin împrumuturi, banii ajung şi la firmele străine nebancare, care sunt oricum singurele din sectorul privat care mai sunt creditate de băncile străine.
Aşa de clar sunt lucrurile din acest punct de vedere, încât beneficiarul direct – respectiv băncile străine din România – nici nu se ascunde cumva să spună deschis că se dezangajează de orice obligaţie dacă nu sunt primiţi banii. Aşa putem înţelege şi aparenta generozitate de până acum a FMI, care a admis lucruri inadmisibile în negocierile cu statul român (precum deficite bgetare nesustensibile sau evaluări în absenţa unui guvern cu puteri depline la Bucueşti), căci de fapt distribuţia banilor era nu către statul român ori businessul românes, ci către firmele străine din România.
Înţelege însă şi Grivei că, odată încheiată livrarea banilor prevăzuţi către firmele străine din România, va înţărca şi gnerozitatea FMI, acesta devenind feroce de intransigent când va fi să i se restituie banii.
Băncile străine din România aproape că sunt de preferat. Acestea n-au vândut, nu vând şi nici n-o să vână cumva indulgenţe. Ştim măcar pea bine la ce să te aştepţi de la ele: să te taie-n bucăţi! Rămâne de văzut ce vor mai face cu bucăţelele! Le-or da măcar ceva şi celor de la FMI?! Evident, urmează să vadă cei, puţini, care vor mai fi în viaţă!
Adauga comentariu