C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Bugetul cu handicap de gradul I

Dacă nu înfruntăm cu luciditate rece realitatea, nu ne vom corecta niciodată! Ce e valabil în viaţa fiecăruia dintre noi este valabil şi pentru bugetele publice naţionale şi locale. Riscăm să rămânem într-o sărăcie perpetuată dacă ne furăm unii altora căciula pentru ca apoi să ne plângem că ne îngheaţă urechile de frig iarna.

Am văzut săptămâna trecută un spectacol, e adevărat, neplăcut la una dintre comisiile judeţene de evaluare a persoanelor cu handicap. Oameni cu dizabilităţi vădite sau boli incurabile au fost puşi pe drum de autorităţile de resort, ceea ce a creat un impact destul de puternic în opinia publică. Cu încrederea la pământ în instituţiile statului, am fost tentaţi să vedem doar o umilire în plus a celor mai nefericiţi dintre cetăţenii români.

Reacţia negativă a publicului a adus rezultate în numai câteva zile: Consiliul Judeţean a demis şeful Comisiei, iar Ministerul Muncii s-a sesizat de asemenea. Promptitudine!, am zice. Iată că instituţiile statului nu sunt chiar insensibile la durerile cetăţeanului…

Atenţie, totuşi! Ceea ce astăzi am fi tentaţi să salutăm la autorităţi, s-ar putea întoarce împotriva noastră. Reacţii emoţionale ale opiniei publice, ca cea de săptămâna trecută, pot intimida factorii de decizie care să renunţe la orice încercare de îndreptare a anomaliilor din sistem.

Dincolo de spectacolul respingător la care am asistat la comisia respectivă şi care pe drept atinge sensibilităţile umane, trebuie să spunem totuşi că astfel de verificări trebuie făcute. Găsind formula cea mai adecvată, mai practică, care să presupună operativitate şi să nu afecteze persoanele bolnave, trebuie totuşi să se pună ordine în această zonă a pensiilor care se atribuie persoanelor cu dizabilităţi.

Realitatea ştiută de noi toţi este aceea că în listele autorităţilor de resort sunt prinse multe persoane perfect sănătoase şi care beneficiază nemeritat de bani care ar trebui să fie destinaţi oamenilor aflaţi cu adevărat în suferinţă.

Fenomenul îl ştim cu toţii. A început timid încă din 1990. A devenit soluţie de manual în anii 1997-1999 când, în dezindustrializare forţată şi cu graniţele închise, pensionarea anticipată, de multe ori pe caz de boală, a fost alternativa la un şomaj pe termen nedefinit. Atunci autorităţile au acceptat tacit acest lucru, iar trecerea poverii pe bugetul de pensii a fost singura compensare la incapacitatea economiei de a crea noi locuri de muncă.

Urcând până la nivel de mecanism şi sursă de şpăgi pentru medici, pensionarea pe caz de boală a creat oportunităţi de venit pentru cei care, în jurul vârstei de 50 de ani, au sucombat într-o piaţă a muncii puţin ofertantă. Acest fenomen al pensionărilor a fost abdicarea establishment-ului românesc de la orice misiune de a crea condiţiile dezvoltării unei economii competitive.

Aşa se face că acum avem o mulţime de persoane pensionate anticipat şi o groază de persoane prinşi în acte ca având dizabilităţi. Ultima statistică publicată de Direcţia Protecţia Persoanelor cu Handicap din Ministerul Muncii spune că în ultimul trimestru din anul 2012, în listele autorităţii erau prinşi nu mai puţin de 697.169 oameni cu dizabilităţi (atât instituţionalizaţi, cât şi neinstituţionalizaţi). Nu mai ştim câţi suntem, pentru că rezultatele recensământului întârzie, dar cifrele de mai sus ar echivala cu 3-5% din populaţia întregii ţări. Oare, într-adevăr, atât de bolnavă să fie România?!

Statistica de mai sus reflectă mai puţin starea noastră de sănătate, cât abuzuri, nereguli, escrocherii şi debandadă în sistemul public de profil. Având în vedere această realitate, autorităţile ar trebui să revizuiască întru corectitudine bazele de date în virtutea cărora se acordă pensiile persoanelor cu handicap.

Nu putem apăsa bugetele sociale, împovărându-i excesiv pe cei care muncesc, în scopul de a acorda venituri celor care stau acasă – sănătoşi fiind – doar pentru că au plătit cândva o şpagă unei comisii. Societatea românească nu produce într-atâta valoare adăugată şi nu dispune de asemenea surplusuri pentru a susţine categorii largi care se sustrag dificultăţilor vieţii prin apelul la bugetele sociale.

Grija pentru persoanele cu dizabilităţi este o cucerire la capătul unei etape istorice de dezvoltare care a fost în măsură să creeze astfel de surplusuri. Aceasta nu ar fi fost însă posibil dacă înainte, în zorii capitalismului, s-ar fi tras chiulul, iar cei sănătoşi ar fi capitulat la prima greutate. A fost o etapă a capitalismului în care, oricât de greu, cu toţii îşi suflecau mâinile pentru a munci cu onestitate.

Am văzut nu demult un film american despre un tânăr, bolnav de sindromul Tourette, şi care nu reuşea să se integreze nicicum în societate. Abandona imediat proiectele în care se angrena, nu rămânea pentru mai mult de un an în nicio slujbă, iar din când în când făcea boacăne majore cum ar fi scufundarea unei ambarcaţiuni de agrement sau incendierea casei părinţilor săi. De fiecare dată când se afla în dificultate găsea însă un sprijin la mama sa, căsătorită cu un multimilionar.

Într-un moment-cheie al filmului, personajul nostru ajunge în imposibilitatea de a-şi achita chiria faţă de unchiul său, care îi pune în faţă realitatea potrivit căreia era în primul rând vina sa aceea că nu izbutea să se ţină cu seriozitate de nimic în viaţă. “Ştii, am şi dizabilităţi de învăţare…”, a venit replica acestuia. Unchiul nu se lasă însă deloc impresionat de trimiterea făcută la handicapul său: “Când eram de vârsta ta, ştii cum numeam asta? Retardare. Naiba ştie cum, dar oamenii aceia aveau slujbe, cărau cutii şi curăţau toaletele; diferit de versiunea modernă de acum, când asemenea persoane rătăcesc scâncind despre cât de greu le este şi îşi petrec întreaga viaţă nefăcând nimic şi lipindu-se de părinţi…”

Este cu atât mai dureros că sunt atâţia oameni care au fraudat sistemul cu cât persoane care sunt cu adevărat bolnave chiar muncesc şi reuşesc să se facă utile în societate. Este o cale grea, însă acesta a fost până la urmă capitalismul şi doar aşa s-a putut ajunge la dezvoltarea economică de astăzi.

Ca şi unchiul din filmul menţionat, probabil că nici noi nu ar trebui să avem (supra)reacţii emoţionale la vederea unor oameni bolnavi. Altfel, riscăm să descurajăm orice corecţii ale anomaliilor din sistemul de asigurări sociale într-un răstimp în care politicul este şi aşa intimidat, iar Justiţia arată dezinteres.

autor: Adrian Panaite
sursa: curierulnational.ro

Related Posts

One Response “Bugetul cu handicap de gradul I”

  1. iulian says:

    Oare chiar e adevarat? Doar asa se poate ajunge la dezvoltare economica? Mi se pare cea mai mare minciuna si o forma de manipulare grosolana. Care tine de vreo 20 de ani (la noi). Care sunt rezultatele? Ce se vede?

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss