C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Blestemul domniiilor fanariote

fanariot2Bacșiș, robie, bir, mazilire, corupție, peșcheș, lașitate, caftan, abuz, ciubuc, halal, complot, agă, jaf, lefegiu, lignușeală, alai, lulea, anteriu, trândăvie, cămătarie, mojicie, calicie, samavolnicie, vizir, caimacam, politichie, tâlhărie, capuchehaie, viclenie, pricopsire, firman, lichea, basbuzuc, capudan, buluc, bairam, mahala, calabalac, protipendadă, taifas, cârdășie, agie, taclale. Și cu voia dumneavoastră…geamparale și manele! Toate de mai sus s-au năpustit cu urgie peste Moldova și Valahia secolelor trecute, contribuind cu vârf și îndesat la o decădere spirituală și materială fără precedent în istoria românilor. Făptașii? Imperiul Otoman, evident, alături de hulpavii reprezentanți ai unor familii grecești din Stambulul de odinioară…

Întrebare: -Ce iese din încrucișarea dintre un om și o căpușă?
Răspuns: -Un fanariot…

Cartierul Fener (Fanari, în greacă…) din Istanbulul de astăzi a dat Turciei moderne una dintre cele mai iubite echipe de fotbal din acestă țară. Acum peste 300 de ani, din exact același loc, adevărate dinastii de dăunători și-au întins aripile în zbor pentru a parazita, la propriu și figurat, două țări mici, dar viteze care se chinuiau să supraviețuiască înconjurate de dușmani puternici și lacomi, undeva la o răspântie de imperii din estul Europei. Oricât de incredibil pare, însăși civilizația, cultura, ființa națională, caracterul, viața și chiar genetica românilor din acea perioadă au fost afectat iremediabil de invazia acestor trântori umani. Nu o spune doar autorul acestui articol, ci și o ilustră suita de cercetători și istorici care au analizat în detaliu toate aspectele fenomenului istoric reprezentat de fanarioți. Revenind la cartierul de pe malul drept al Bosforului, în aste locuri rău famate apare o specie nouă de om care a dus la perfecțiune concepte negative precum avariția, parvenirea, ticăloșia sau trădarea…

După cutremurul creat de căderea Constantinopolului, o serie de famili grecești nobiliare, și-au revenit foarte repede, ba chiar au căutat să profite din plin de noua schimbare politico-socială care lovise șubredul Imperiu Bizantin. Scormonind prin istorie, apar numeroase mărturii conform cărora, grecii din capitala Bizanțului nu aveau o reputație foarte bună nici măcar în ochii semenilor lor. Odată cu stăpânirea turcească, sultanii au realizat dezamăgiți că proprii cetățeni turci nu știau să facă nimic altceva decât să ducă războaie. Abili și atenți, grecii din Fanar au mirosit repede ocazia apărută. S-au făcut rapid evidențiați în rândul noii stăpâniri, deoarece aveau deja experiența seculară a conducerii unui stat. Negustori, bancheri și cămătari iscusiți, au pus din nou mâna pe aparatul administrativ în care se impotmoliseră cuceritorii otomani. Ca și cum nu ar fi fost îndeajuns, înspre clădirile înghesuite ale metropolei urmau să curgă șiruri, șiruri de afaceriști, carieriști, fripturiști, profitori și aventurieri de pe tot necuprinsul Imperiului Otoman. Influența lor a devenit între timp atât de mare, încât la apogeu își permiteau chiar să facă legea în administrația Patriarhiei. Istoricii greci sunt de părere că inclusiv ființa națională a Greciei a fost lovită de fanarioți, deoarece deveniseră peste noapte elita unui popor care trăia la rândul său sub crunta asuprire turcească. Grecii acuză pe bună dreptate clasa fanariotă de subordonarea și diluarea identității naționale pentru asigurarea unor interese materiale.

Pentru noi, românii, la fel ca pentru greci, albanezi, sârbi, bosniaci sau bulgari, fanarioții au întrupat, la propriu, esența corupției, trădării și perfidiei politice. Răul nu a fost doar acesta. Deoarece au stăpânit îndelungat în țara noastră și în Balcani, au reușit să infesteze comportamental elitele politice naționale ale țărilor pe care le parazitau.Vechea elită conducătoare românească reprezentată de familiile boierești a fost iremedicabil afectată, valorile sale etico-tradiționale de tip autentic românesc bazate pe Legea Pământului și Dreptul Cutumiar țărănesc fiind, la rândul lor, pervertite și influențate de principii străine ființei naționale românești. Datorită acelorași fanarioți, încă din acea perioadă imaginea românilor a fost compromisă în ochii țărilor europene. De fapt, dacă este să analizăm serios fenomenul propagării în timp a unor trăsături negative în cadrul unei populații de oameni, nu trebuie să blamăm atât de mult pentru starea României de astăzi, nici perioada comunistă, nici pseudo-capitalismul sălbatic în care ne împotmolim astăzi. Semințele răului au fost aruncate atunci, în dezastruoasa și decadenta perioadă fanariotă…

Dinastii de lăcuste umane

Mihail SutuIstoricește vorbind, epoca fanariotă a poluat țările române începând cu anii 1711 în Moldova și 1714 în Țara Românească. De-abia în anul 1821, românii au putut să răsufle oarecum ușurați, odată cu revenirea domnilor pământeni la conducerea celor două țări surori. Atenția fanarioților în privința Țărilor Române a fost alimentată de la bun început de lăcomie. Lăcomie pură, am putea spune, deoarece, în perioada medievală, voievodatele românești erau deosebit de bogate și prospere.

Primul domn român care a intrat în contact cu fanarioții a fost Mihai Viteazul. Întâmplarea este una de pomină. În fața liotei chirăitoare a datornicilor și strângătorilor de biruri din Fanar trimiși de sultan la București, viteazul voievod aplică cea mai bună soluție. Sub pretextul plătirii tuturor dobânzilor și birurilor, plus promiterea unor dregătorii înalte, Mihai Vodă le dă lipitorilor grecești drept punct de întâlnire o clădire unde reușește să-i strângă pe toți. Odată adunați, marele Mihai ordonă ostașilor să blocheze ușile și ferestrele, după care dă foc clădirii cu tot cu căpușele din Fanar.

Totuși acest eficient episod de lichidare nu are darul să oprească invazia fanariotă pe meleagurile noastre. Multe familii fanariote găsiseră pe meleagurile noastre condiții mult mai favorabile pentru afaceri și negoț, comparativ cu cele din teritoriile de sub stăpânirea turcilor. Adevărata instaurarea a fanarioților a fost definitivată de nefericita inspirație a ultimilor domni pământeni, Constantin Brâncoveanu și Dimitrie Cantemir, de a scăpa de jugul otoman cu ajutorul țaratului Rusiei. După eșecul Campaniei ruse de la Prut și dezastrul bătăliei de la Stănilești, Înalta Poartă nu mai vrea să riște domni români în coasta sa și, prin urmare, acceptă mita și peșcheșurile fanarioților, care se întreceau să devină domni. Mulți dintre acești paraziți penetraseră deja boierimea valahă sau moldovenească prin căsătorii și alianțe de rudenie. Într-atât de râvnite erau voievodatele românești de către parveniții din Bosfor încât, pe întreaga perioadă fanariotă, nu mai puțin de 31 de domni din 11 familii s-au înghesuit și s-au luptat pe viață și pe moarte pentru privilegiul de a se îmbogăți pe spinarea românilor. Dintre cele 11 familii, doar două au fost românești, Racoviță și Călmașul, devenită Callimachi prin grecizare. Altă familie ne-greacă a fost Ghica, la origine un clan albanez ai cărui membri au fost până la urmă romanizați. Restul familiilor erau de sorginte grecească, printre cele mai faimoase fiind grupările Caradja, Cantacuzino, Moruzi, Mavrocordat, Ipsilanti, Rosetti și Șuțu.

Adevărul este că regimul fanariot a fost mai mult unul politico-economic decât un regim eminamente etnic. Turcilor nu le păsa prea mult cine conducea bogatele state vasale românești, atâta timp cât din ele se scurgeau spre Stanbul cât mai mulți bani și bogății naturale. Conștienți de regulile jocului, fanarioții s-au desăvârșit în arta intrigilor și mituirii înalților funcționari turci (sultanul, marii viziri, eunucii, dragomanii, pașalele, valide-hanuma, adică mama sultanului). Domnitorii proaspăt numiți de Stanbul intrau în țară cu o adevărata suită de rude, creditori, datornici și prieteni, toți aceștia sperând la rândul lor să se căpătuiască pe spinarea populației băștinașe. Veneau ca lăcustele! Numai Mihail Șuțu a venit pe tronul Moldovei înconjurat de 80 de rude și 800 de prieteni apropiați. Avem de a face cu o adevărată măsură de prevedere luată de fanarioții care se temeau să fie trădați de către boierii autohtoni. Așa iau naștere pe meleagurile noastre hidrele protipendatei și camarilei de mai târziu!

Atunci au luat naștere în țara noastră nefastele și rușinoasele tradiții ale nepotismului și cumetriei. Totuși, menținerea tronului nu era deloc o treabă ușoară, în ciuda alaiului de măsuri luate. Credeți că Fanarul dormea? Nici pomeneală… Zeci de alte familii concurente trudeau zi și noapte în uneltiri și comploturi care vizau mazilirea actualului domn fanariot pentru a se chivernisi o altă familie de căpușe. În fața unui astfel de pericol, domnitorii fanarioți deja disperați după putere și menținerea tronului, procedau la împilarea și mărirea numărului impozitelor. Cum clerul și marile familii boierești erau scutite de biruri, dezastrul și jaful se abăteau asupra țăranilor și crescătorilor de animale români. Pentru mai multă siguranță în privința circulării banilor, vipera fanariotă încredința perceperea dărilor doar propriilor rude. Scaunul țărilor române era cea mai râvnită comoară, cronicile ne asigură că doar cele mai bogate și influente dinastii fanariote se luptau între ele pentru stăpânirea sa. Sumele de bani puse în joc pentru stăpânirea Moldovei sau Munteniei atingeau cifre incredibile. Pentru mituirea marelui vizir, în scopul scaunului de la București sau Iași, fanariotul se prezenta la ușa acestuia cu 1-2 milioane de lei-aur…

Viața dintr-o caleașcă trasă de cerbi

Nicolae Mavrogheni caleasca cu cerbiOdată ajuns pe tronul țării, cea mai mare grija a trântorului cu anteriu și căciulă înalta consta în strângerea unui bir cât mai mare care să-i asigure atât lui, cât și familiei sale mult râvnita continuitate la domnie. Nu precupețeau nimic, dădeau dovadă de o cruzime și o nemernicie greu de egalat. La ordinul lor, bandele de arnăuți care inițial se ocupau de ordinea internă și paza domnitorului erau trimise să jefuiască satele românilor. Generații de țărani și meșteșugari au căzut victime bătăilor și torturilor în scopul stoarcerii birurilor prin orice metodă. Se inventează dări și taxe incredibile, care sfidează atât ridicolul, cât și simțul realității. Românilor li se cereau taxe pe numărul de copii, pe hainele de pe trup, pe dreptul de a purta pălărie sau căciulă, chiar și pe fumul de pe horn sau numărul de uși și ferestre care îl avea casa… Conform unui cronicar contemporan, atât bărbații, cât și femeile, plus copiii, erau închiși în încăperi și înecați cu fum iute de ardei și gunoi, fără apă și mâncare. Erau biciuiți ca pe niște animale, erau legați și bătuți la tălpi până unii dintre ei deveneau infirmi. Sadismul autorităților străine nu se oprea aici, mulți români find ținuți iarna cu picioarele în apă înghețată sau în zăpadă…

Cei care mai aveau o brumă de avere erau închiși în beciurile agiilor și bătuți până plăteau tot și rămâneau, în consecință, pe drumuri. De atunci s-a împământenit în limba noastră termenul de calic. În fața unei asemenea existente zilnice, multe familii românești și-au luat lumea în cap, plecând fie peste munți, la frații din Ardeal, fie în stepele de peste Nistru sau în munții inaccesibili din Balcani. Alți români s-au organizat în frății de arme al căror scop era pedepsirea și atacarea familiilor fanariote. Așa se naște pe meleagurile noastre nobila și prețuita îndeletnicire a haiduciei! De teama renumelui de dârji și nesupuși luptători a românilor, fanarioții interzic băștinașilor portul armelor. Se estimează de către specialiști că 6-7 generații de valahi nu au mai continuat tradiția militară, cu excepția haiducilor care ne-au mai salvat din onoarea de popor viteaz și de temut, pe care o aveam în trecut. În vremurile de glorie ale voievozilor pământeni se obișnuia ca orice bărbat valah să poarte arme și să se antreneze. Doar robii țigani, tătari sau evreii erau scutiți de serviciul militar obligatoriu, deoarece voievozii nu se încredeau în calitățile lor militare. Fiecare valah era obligat să-și asigure arme și echipament de luptă, în caz contrar pedepsele fiind extreme de aspre.

Această situație de dezarmare silită de către stăpânirea din Fanar a fost, din nefericire, suficientă pentru ca românii să se transforme într-unul dintre cele mai pașnice și inofensive popoare din lume. De atunci ni se trage etichetarea de popor blând, îndelung îndurător și indiferent. Tot atunci a apărut și păguboasa zicală „Capul ce se pleacă, sabia nu-l taie”, transformată din nefericire în motto pentru mulți români. Ca și cum năpasta nu era îndeajuns de mare, fanarioții care trăiau de generații rupți de realitate se dezlănțuiau într-o viață de huzur și excese comparabilă, probabil, doar cu dezmățurile din perioada Romei Antice. Megalomania, nebunia și sfidarea ajunseseră la un asemena nivel încât domnitorul Nicolae Mavrogheni, unul dintre cei mai reprezentativi fanarioți, avea o caleașcă personală trasă de o pereche de cerbi dresați. Nesocotitul fanariot călătorea astfel printr-un București mizer, spre uimirea calicilor, podăreselor și talanitelor care nu mai pomeniseră un asemenea spectacol ireal…

Sfârșitul unei boli îndelungate. Sau nu?

Tudor Vladimirescu si pandurii sai la Bcuresti
Tudor Vladimirescu și pandurii săi la București

Năpasta venită pe capul fanarioților s-a tras tot de la lăcomia lor proverbială. Nesătui de bogății și privilegii, s-au implicat în revoltele grecilor de după 1821, mirosind și aici un rost de câștig. De fapt, nu erau animați deloc de vreun sentiment național, nici nu urmăreau emanciparea și eliberarea societății grecești. Pur și simplu, marea lor majoritate a fost orbită de lăcomie sperând ca mișcarea Eteriei să reușescă înfrângerea și alungarea turcilor pentru ca ei să se instaureze în rolul de nouă clasă conducătoare în Balcani. Nu a fost deloc așa. După înăbușirea în sânge a Eteriei, turcii s-au răzbunat pe majoritatea familiilor fanariote. De fapt, loviturile de moarte date fanarioților, au survenit în urma creșterii puterii statelor Europei pe fondul disoluției interne a Imperiului Otoman. În est, Rusia avansează contopind posesiunile turcești din Caucaz, anexând pentru sine hanatul tătarilor crimeeeni. În Africa și Asia, turcii pierd succesiv Algeria, Tunisia, Egiptul, Sudanul, Arabia și Libia, în favoarea Angliei, Franței și Italiei, care, pe atunci, erau în plină dezvoltare economică și consolidare colonială. Peste tot acest substrat politic se suprapune apariția la scena deschisă a Masoneriei care, prin așa-zisele ei idei iluministe, a grăbit Revoluția Franceză, urmată de suita de Revoluții de la 1848 din majoritatea statelor europene. Un alt cui în coșciugul perioadei fanariote a fost reprezentat de exacerbarea sentimentului naționalist în Balcani, sentiment alimentat fără îndoială de abuzurile săvârșite atât de turci, cât și de slugile lor din Fanar.

După momentul 1821, reprezentat de Revoluția Domnului Tudor din Vladimiri, fanarioții părăsesc tronurile celor două țări românești. Perioada următoare până la Unirea săvârșită de Alexandru Ioan Cuza a fost una tulbure, presărată de ocupația și dominarea țaristă. Moravurile sunt și ele influențate, noua generație de boieri adoptând orbește o subcultură franțuzită, atât de bine ironizată de Caragiale, Eminescu sau Creangă. Cât despre caracterul fanariot, ei bine, nu a dispărut deloc… Precum un balaur din povești, căruia dacă-i tai capul, crește altul, stilul de viață fanariot nu a dispărut nici în perioada următoare. Ba din contra, îl vedem și astăzi la orice colț de stradă și pe toate canalele TV…

Autor: Nicu Pârlog

Sursa: Anonimus.ro, preluare dupa descopera.ro

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss