În timpul audierilor din toamna lui 2013, din Comisia specială pentru Roşia Montană, şi în cadrul unor discuţii pe care le-am avut cu el, Ştefan Marincea, directorul Institutului Geologi Român (IGR), a semnalat falsuri în documentaţia depusă de RMGC. Printre altele, Ştefan Marincea arată că unul dintre studiile efectuate în zonă de o echipă a IGR nu se puteau face în patru zile, dar şi aşa, anumite informaţii din rapoartele efectuate au fost schimbate, ignorându-se menţiunile legate de alunecările de teren din zonă şi cele care indică prezenţa unor falii pe versantul stâng al bazinului (detalii aici).
Aceste dezvăluiri sunt similare cu avertismentele ignorate în cazul uneia dintre cele mai mari tragedii contemporane, dezastrul de la Vaiont Dam (Italia, din 1963). Sub presiunea corporaţiilor (şi a specialiştilor angajaţi de aceste corporaţii), nu s-a ţinut cont de studiile şi avertismentele independente. Guvernele Italiei au acordat credit total expertizelor inginerilor şi geologilor angajaţi de companii, care promiteau “siguranţă deplină”. “La cele mai înate standarde”, după cum se exprimă şi propaganda RMGC. Urmarea acestei încrederi absolute în capacitatea omului de a controla natura au intrat în istorie. Într-un mod tragic…
Pe 12 februarie 2008, cu ocazia lansării Anului Internaţional al Plantei Pământ, UNESCO a menţionat Vajont Dam printre cele cinci tragedii-avertisment, cauzate de eşecul inginerilor şi geologilor. Referirea face trimitere la dezastrul din 9 octombrie 1963, când greşelile de calcul ale specialiştilor (prefaţate de o lungă listă de avertismente ignorate înainte, în timpul şi după construcţia barajului de la Vaiont) au dus la desconsiderarea unei revărsări (un val tsunami de 200 metri înălţime). Rezultatul? Aproximativ 2.000 de persoane decedate şi pagube materiale greu de estimat.
Povestea barajului de la Vaiont (de 262 de metri, „cel mai înalt baraj din lume”, cum era prezentat la acea dată) a început în anul 1920, pentru a satisface cererea în creştere de energie electrică pentru industrializare. Proiectul a fost iniţiat (şi construit în cele din urmă) de grupul SADE (Societatea Adriatică de Electricitate), deţinut de Giuseppe Volpi di Misurata, fost ministru a Finanţelor mulţi ani în gruvernele lui Mussolini. Ridicarea barajului a fost autorizată în 1943. Căderea lui Mussolini nu a stopat proiectul, SADE păstrându-şi monopolul şi privilegiile şi în guvernările post-fasciste. În 1950, SADE a început achiziţionarea terenurilor din zonă, în ciuda opoziţiei comunităţilor locale. Împotriva acestora, compania a beneficiat de sprijin guvernamental şi de forţele de poliţie. SADE afirma în mod public că geologia versanţilor barajului a fost studiată, inclusiv analiza alunecărilor de teren, şi că muntele a fost considerat a fi suficient de stabil.
Construcţia a început în 1957, dar în 1959 s-au observat fisuri şi fracturi în timpul construirii unui drum pe versantul Monte Toc. Trei noi studii efectuate de experţi în domeniu, care arătau că versantul este instabil, au fost ignorate de SADE, construcţia fiind finalizată în 1959, iar în februarie 1960, compania a fost autorizată să umple bazinul. În 1960, s-au observat alunecări de teren şi mişcări de teren în zonă. Reacţia guuvernului italian a fost… darea în judecată a jurnaliştilor care au prezentat aceste informaţii, cu acuzaţia de „subminare a ordinii sociale” (!).
Pe 4 noiembrie 1960, s-a produs o alunecare importantă de teren, 800.000 de metri cubi de pământ prăbuşindu-se în rezervorul bazinului. SADE a construit o galerie în faţa Monte Toc şi, în octombrie 1961, a reluat umplerea bazinului cu apă. În aprilie şi mai 1962, când nivelul apei din bazin ajunsese la 215 metri, localnicii au semnalat cutremure. SADE a minimalizat, din nou, importanţa cutremurelor şi, pe baza documentaţiilor depuse, a primit autorizarea de a umple bazinul la niveul maxim (262 de metri). Simulările realizate de inginerii companiei în iulie 1962 previzionau că în cazul unei alunecări masive de teren pe Monte Toc, valul tsunami care ar fi generat în bazin ar avea o înălţime de 20 de metri. S-a menţinut decizia de umplere totală a rezervorului, inginerii apreciind că, la nevoie, acesta poate fi golit la nivel aflat la 25 de metri sub creasta barajului, astfel încât valul tsunami să nu treacă peste creasta acestuia.
Alunecările de teren s-au intensificat începând cu primăvara anului 1963. Pe 15 septembrie 1963, a o parte întreagă a muntelui a alunecat cu 22 de centimetri. Pe 26 septembrie, ENEL (care preluase administrarea barajului în acel an) a decis să golească barajul până la nivelul de 240 de metri. La începutul lunii octombrie, inevitabilul era deja previzibil, alunecarea pe versantul Monte Toc ajungând la un metru. Cu toate acestea nu a existat nicio avertizare sau vreun ordin de evacuare a populaţiei din avalul barajului. Pe 9 octombrie 1963, inginerii au observat semnele alunecării finale. Apa a fost coborâtă în bazin la un nivel pe care inginerii apreciau că va fi suficient pentru a face ca valul tsunami (estimat să aibă o înălţime de 20 de metri) să nu treacă pe deasupra. Liniştiţi, inginerii s-au adunat seara pe creasta barajului pentru a asista la valul tsunami…
Calculele inginerilor s-au dovedit însă eronate. Ceea ce ei preconizau că va încetini alunecarea (un strat de argilă de pe versant) a accelerat-o (argila îngheţată funcţionând, de fapt, nu ca o “frână”, ci ca un “patinoar”). Cele câteva secunde de alunecare în minus (nu în plus) au generat tragedia. Viteza sporită cu care aproximativ 260 de milioane de metri cubi de pământ s-au prăbuşit în lac a produs un val tsunami de 200 de metri. De zece ori mai mare decât cel anticipat. Satele din aval au fost spulberate de ape în câteva minute. Aproximativ 2.000 de persoane (estimările variază de la 1.900 la 2.500) şi+au pierdut viaţa. 350 de familii şi-au pierdut toţi membrii.
Barajul în sine a rămas în cea mai mare parte intact (cu excepţia unui metru din vârf care a fost spulberat de val), iar la ora actuală a fost transformat într-o destinaţie turistică, putând fi vizitat. Anchetele realizate ulterior de Guvernul italian şi autorităţile publice au insitat atribuirea tragediei unui “eveniment natural neaşteptat şi inevitabil”. Unul dintre premierii Italiei, Giovanni Leone, care a susţinut această teorie, a făcut parte, ulterior încetării mandatului public, membru al echipei de avocaţi ai SADE, care a obţinut reducerea semnificativă a compensaţiilor acordate supravieţuitorilor şi a exclus de la plăţi compensatorii aproape 600 de victime. Deciziile justiţiei au fost indulgente, fiind condamnaţi doar câţiva ingineri de la SADE şi ENEL (unul dintre inginerii SADE, Mario Pancini, sinucigându-se în 1968). Guvernul Italiei nu a dat în judecată SADE pentru repararea pagubei.
După cum se poate observa, până în ultimele secunde, încrederea acordată geniului ingineresc uman de a controla sau măcar de a previziona efectele forţelor naturii a fost deplină (“amănuntul” cu angajaţii companiei aşteptând valul tsunami pe creasta barajului e extrem de sugestiv). La acest lucru a contribuit şi încrederea acordată corporaţiilor. Şi ignorarea tuturor avertismentelor. Atenţie: ca şi în cazul barajului pentru exploatarea de la Roşia Montană, nu soliditatea (siguranţa) construcţiei în sine a fost problema principală la Vaiont, ci stabilitatea şi siguranţa pe care o au versanţii bazinului uriaşului iaz de decantare.
Dincolo însă de similitudinile dintre ignorarea avertizărilor din cazul barajului de la Vaiont şi cel din cazul barajului de la Valea Cornii, există şi câteva diferenţe. Barajul de la Valea Cornii se va înălţa, practic, deasupra oraşului Abrud. În aval se află alte numeroase localităţi: Cărpiniş, Câmpeni, Bistra, Lupşa, Baia de Arieş. Cu o populaţie cumulată de peste 15.000 de locuitori…
VIDEO: Documentarul realizat de “National Geographic”, în 2012, despre tragedia de la Vaiont. Citeşte, priveşte şi dă mai departe!
Autor: Mihai Gotiu
Sursa: Vox Publica
Adauga comentariu