Analize și opinii

Austeritatea FMI: totul a fost un fals

Aproape neobservat, evocat doar în informaţii sumare şi fără comentariile pe care le merită, la începutul lunii ianuarie  devenea public un raport (de 43 de pagini) al lui Olivier Blanchard, economistul-şef al FMI – o somitate în domeniul economiei mondiale, chiar un posibil candidat la Premiul Nobel – în care a admis, negru pe alb, că Fondul Monetar Internaţional a greşit pe toată linia atunci când a evaluat starea de sănătate a economiei ţărilor cărora le-au fost impuse cunoscutele “planuri de salvare” de la faliment.

Mai grav, în informaţiile laconice referitoare la “erorile” comise de FMI, presa, posturile de televiziune nu au prezentat în mod concret – din raportul lui Blanchard – în ce au constat erorile respective.

În extraordinarul  document, intitulat “Erori în privinţa previziunilor de creştere şi a multiplicatorilor bugetari”,  cosemnat şi de un alt reputat economist de la FMI, Daniel Leigh, Olivier Blanchard recunoaşte (cu cifre şi argumente de susţinere) că reducerea drastică a cheltuielilor publice, respectiv faimoasa cură de austeritate prezentată, aşa cum toţi ştim, drept “unica politică economică posibilă” – impusă Greciei, Portugaliei, Italiei, Spaniei, Irlandei, dar şi Marii Britanii şi chiar Franţei – nu a provocat nenorociri doar popoarelor respective, dar a împins unele din aceste ţări într-o criză şi mai violentă, cu efectele mult dezbătute: accelerarea recesiunii, închiderea uzinelor, şomajul în masă, scăderea dramatică a calităţii vieţii.

Blanchard este un cercetător, nu ideolog

Precizarea de mai sus îşi are importanţa ei. Numit la Washington în 2008 de către DSK, iar apoi confirmat în post de Christine Lagarde, Olivier Blanchard lucrează strict în calitate de cercetător, nefiind un ideolog. În dezvăluirile pe care le-a făcut la începutul lunii ianuarie, el a demonstrat  că “specialiştii în previziuni ai Comisiei Europene şi ai FMI au subestimat într-o manieră semnificativă creşterea şomajului, declinul consumului privat şi al investiţiilor” ce rezultă din tăierile bugetare cerute Guvernelor europene.

Prezentând exact unde a fost comisă grava “eroare de calcul”, Blanchard face apel la un coeficient bine cunoscut în economie: multiplicatorul. În perioada 1970-2007, specialiştii în prognoze au constatat că o reducere cu 1% din cheltuielile publice (sau impunerea a noi impozite) antrena, în medie, o diminuare a ratei de creştere în ţările dezvoltate cu 0,5 la sută din PIB. Asta se petrecea, deci, înaintea crizei.  Problema este că acest multiplicator de 0,5 la sută a fost aplicat şi în lucrările pregătitoare ale planurilor de salvare destinate Greciei sau Portugaliei.

Or, după declanşarea crizei, contextul economic era altul, marcat de incertitudini, inclusiv în ceea ce priveşte consumul. Însuşi FMI, în  “Panorama economiei mondiale”, document dat publicităţii încă în octombrie  anul trecut, a recunoscut -este adevărat, foarte sumar şi în treacăt – că, de fapt, multiplicatorii actuali se situează undeva “între 0,9 şi 1,7”. Adică, de aproape trei ori mai mari. Raportul lui Blanchard confirmă pe deplin unde a fost comisă grava “eroare de calcul” (cum o definesc specialiştii de la FMI).

Consecinţele – “din cele mai dezastruoase”

În baza calculelor totalmente incorecte mai sus amintite, Guverne ale Europei  de Sud au fost obligate de FMI ca, în schimbul împrumuturilor, să reducă drastic salariile bugetarilor şi pensiile, cu un rezultat logic: o diminuare de două şi chiar de trei ori mai rapidă a cererii interne. Ce a urmat: falimente în serie, explozia şomajului, proteste monstruoase pe străzile Atenei, Lisabonei sau Madridului.

Dar “multiplicatorul nu este ceva ce cade din cer”, sublinia  recent Eric Heyer, economist la Observatorul francez al conjuncturilor economice (OFCE). El este dedus din context: este ţara analizată în culmea, sau la baza ciclului? Ce politici promovează ţările din zonă? Poate fi devalorizată moneda ţării analizate? ş.a. Numai în baza unor astfel de elemente, sublinia Heyer, se poate estima impactul unei cure de austeritate şi nicidecum aplicând în mod mecanic un coeficient sub pretextul că el a funcţionat bine cândva, când creşterea economică era o realitate.

Noi, cei care luăm acum cunoştinţă de toate detaliile ce au stat la baza “erorilor de calcul” ale FMI,  ajungem la concluzia că “minţile luminate” de la această instituţie financiară mondială nu au luat în seamă principii esenţiale în analiza stării de sănătate economică a unei ţări şi, ca atare, totul a fost fals. Creditele acordate -însoţite de condiţii  copleşitoare – au avut drept rezultat nu salvarea ţărilor aflate deja în pragul falimentului, ci aruncarea în mizerie şi mai mare a milioane de europeni. La criză, afirma analistul economic francez Arnaud Bouillin, a fost adăugată o altă criză.

Nici “mea culpa” şi nici dezbatere asupra consecinţelor erorii comise de FMI

În mod firesc, Comisia Europeană şi BCE ar fi trebuit ca, după o analiză  serioasă a erorilor FMI, să dezbată şi eventual să găsească o soluţie de ieşire din situaţia creată ca urmare a politicilor economice aplicate pe baza falselor date ale Fondului.

Nu, nu a fost aşa. De la Bruxelles la Berlin continuă să fie agreată ideea – întemeiată deci pe fals – că vindecarea vine numai graţie curelor de austeritate, minimalizând efectele evident nefaste asupra creşterii economice. Explicaţiile oferite cu sinceritate de economistul-şef de la FMI nici nu sunt luate în considerare, deşi ele ar fi trebuit să figureze în detaliu pe primele pagini ale presei europene. Nicio reacţie nici din partea celor ce au comis enorma greşeală de calcul. Tăcere totală!

Ce lecţie trebuie deci asumată în Europa? Prima şi poate cea mai importantă este  faptul că a devenit periculos să iei în considerare “adevărurile” de dinaintea crizei  declanşate în 2008. Şi aceasta nu este unica dogmă spulberată de criză. A “sărit în aer” şi cea referitoare la credinţa absolută în eficienţa pieţelor financiare şi  capacitatea lor de a se autocorija. Acum, în 2013, sublinia în “Les Echos” analistul economic Edourd Tétreau, “constatăm pe viu că pieţele financiare şi comportamentul agresiv al actorilor lor (băncile) nu mai sunt eficiente”. “Redescoperim acum, adaugă  analistul, că politicile de austeritate bugetară – dacă sunt vitale pentru restabilirea echilibrului finanţelor publice, condiţie prioritară a suveranităţii unei ţări – sunt incapabile să restabilească acest echilibru şi să găsească drumul spre creştere dacă nu sunt însoţite de o politică de dezvoltare”.

Ce se întâmplă în realitate?

De la Lisabona la Atena, de la Madrid la Paris, guvernanţii, în continuare sub presiunea pieţelor financiare – care fixează rata dobânzilor – dar şi a agenţiilor de rating – care, aşa cum ştim, au greşit întotdeauna – continuă drumul spre dezastru.

Şi mai grav, spun analişti “ancoraţi în realitate”, ei persistă în a trata cu dispreţ pe cei care insistă în ideea că “medicamentul” administrat de FMI, BCE şi UE este letal şi că este posibilă lansarea unei alte politici economice.

Încă din luna octombrie anul trecut (deci înaintea lui Blanchard – n.n.), analistul economic François Leclerc (blogger) semnala că FMI s-a înşelat în evaluarea  situaţiei economice a ţărilor  europene în pragul falimentului.

Presa, experţii, analiştii nu au suflat niciun cuvânt, opinia publică fiind ţinută astfel departe de  revelaţiile FMI. Într-un editorial publicat în “The New York Times”, Paul Krugman, laureat al Premiului Nobel în Economie, a fost extrem de sever: “Dacă FMI însuşi recunoaşte că s-a înşelat, asta înseamnă că toţi ceilalţi… au comis o greşeală şi mai mare. FMI are cel puţin meritul  de a-şi fi reconsiderat  evaluările  la lumina faptelor.

Ştirea proastă este că puţini dintre actorii economici fac acelaşi lucru. Liderii europeni care au provocat suferinţe – de anvergura celor provocate de criza din 1929 – în ţările îndatorate fără a restabili încrederea financiară persistă în a spune că soluţia va veni suportând şi mai multă suferinţă”… “Adevărul este, sublinia Krugman, că am trăit un eşec monumental în termeni de politică economică şi prea multe persoane răspunzătoare de acest eşec sunt în continuare pe poziţii şi refuză să tragă învăţăminte din erorile pe care le-au comis”.

Pentru relansarea economiei europene trebuie utilizate resursele BCE

Nu doar o dată, economişti europeni de prestigiu au pledat în mass-media sau în diverse forumuri de dezbateri  pentru un plan de 1.000 miliarde de euro care să permită finanţarea agendei europene 2020, a tranziţiei energetice şi ecologice a continentului european, precum şi a unei foarte necesare apărări europene.

Această iniţiativă, această finanţare necesară unei Europe deja în război (în Mali), a unei Europe în care peste 26 milioane de cetăţeni ai săi sunt în şomaj nu poate veni  de la pieţele financiare şi nici de la băncile europene, incapabile – spune prof. Edouard Tétreau în “Les Echos”.

Iniţiativa şi finanţarea unui plan de investiţii european, susţine  el,” nu poate veni decât de la statele din zona euro şi de la băncile lor centrale”. Aici intervine din nou o dogmă la care, potrivit analistului citat, trebuie să se renunţe: cea a mandatului unic al BCE – stabilitatea preţurilor, care nu mai are niciun sens într-o Europă lovită de deflagraţie.
Este anormal, spune Tétreau,  să vezi cum ţările lumii, inclusiv Japonia, utilizează resursele băncilor lor centrale pentru relansarea economică, cu excepţia BCE, înregimentată  în dogma germană potrivit căreia  inflaţia ar însemna catastrofă.

Lecţie istorică: austeritatea şi mizeria pot naşte monştri

Şi austeritatea, şi teoria pieţelor financiare eficiente şi teama de inflaţie sunt  fondate pe o eroare istorică, susţine prof. Tétreau. El reaminteşte, drept exemplu elocvent, inflaţia  din 1922-1923, despre care spune că nu ea l-a adus pe Hitler la putere în 1933, ci politica  extrem de dură de austeritate pusă în aplicare de cancelarul  de atunci, Heinrich Bruning (1930-1932): reduceri drastice ale salariilor funcţionarilor, reducerea alocaţiilor de şomaj, excluderea femeilor la aceste drepturi ş.a.  Şi această politică a fost, într-adevăr, încununată de “triumf”: balanţa comercială a fost reechilibrată în doar 18 luni şi 30 la sută din voturi la alegerile din 1932 i-au revenit lui Hitler, înainte de a deveni cancelar în 1933.

Dna Merkel, spune Edouard Tétreau, nu este Hitler, dar dacă vrea să intre în istorie fiind altceva decât un Bruning al Europei, încurajând prin politica sa triumful partidelor de extremă dreapta – fenomen care e deja o realitate în unele ţări europene – “a venit momentul să asculte vocea partenerilor săi pentru relansarea Europei unite în jurul unei politici de creştere economică şi de lucrări de mare anvergură la nivel european. Este de asemenea momentul ca BCE să fie în serviciul acestei politici. Timpul presează!”.

România, asistată şi ea de FMI

Una dintre responsabilităţile principale ale FMI este să acorde împrumuturi ţărilor care au dificultăţi de balanţă de plăţi, oferind acestor ţări posibilitatea de a-şi reface stocul de rezerve internaţionale, de stabilizare a cursului valutar, de continuare a plăţii importurilor şi de reinstaurare a condiţiilor de creştere economică, potrivit paginii online a Fondului Monetar Internaţional.

Potrivit sursei citate, “FMI ajută aceste ţări să-şi consolideze capacităţile umane şi instituţionale şi să formuleze politici macroeconomice, structurale şi fiscale corespunzătoare.”

FMI a oferit României asistenţă tehnică în numeroase domenii, cum ar fi administrare fiscală şi vamală, politici fiscale, managementul cheltuielilor bugetare, politici monetare şi organizarea băncii centrale, supraveghere bancară, ţintirea inflaţiei, statistică şi practici procedurale şi instituţionale pentru prevenirea spălării banilor.

Asistenţa financiară pentru România s-a materializat în programe de împrumut de tipul Acord Stand-by. Începând cu 1972, România a folosit resursele FMI în douăsprezece ocazii ca suport financiar pentru programele economice ale Guvernului: trei în perioada comunismului, cinci în perioada 1990-2000 şi patru în perioada de după 2000. Totuşi, Acordul Stand-by aprobat în iulie 2004 şi cel din martie 2011 au fost de tip preventiv, pe 24 de luni, din care autorităţile române nu au intenţionat să facă trageri.

Totalul creditelor nerambursate la sfârşitul lunii februarie 2011 se ridică la 10.569 milioane DST (drepturi speciale de tragere), respectiv 1025.52% din cotă. (Diana Mateescu)

“Adevărul este că am trăit un eşec monumental în termeni de politică economică şi prea multe persoane răspunzătoare de acest eşec sunt în continuare pe poziţii şi refuză să tragă învăţăminte din erorile pe care le-au comis” (Paul Krugman, laureat al Premiului Nobel)

Autor: Maria Capitaine
sursa: curierulnational.ro