C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Apă de ploaie… în gură

Din ecranizarea unui basm rusesc – film sovietic, adus cu “caravana” prin ’59, în satul copilăriei mele – am reţinut o scenă memorabilă. Împăratul, la curtea căruia se întâmplau fascinante aventuri, avea mereu în dreapta sa, înveşmântat în straie aurite, un individ cu faţă senină care, din când în când, lua câte o gură de lichid dintr-un ulcior împodobit. După o vreme o înghiţea şi, brusc panicat, sorbea neîntârziat alta, luminându-se la loc. Un nou-venit la curte l-a întrebat pe monarh: “Cine este cel ce şade de-a dreapta ta?”. “El este înţeleptul curţii”, i-a răspuns acesta. “Şi din ce licoare minunată se înfruptă mereu?”, a întrebat oaspetele. “În ulcior e doar apă chioară. Dar nu o bea de sete, ci o înghite târziu, atunci când nu mai rezistă. Datoria lui e să o ţină în gură cât mai mult”, a rostit tronul. “Şi de ce face asta?”, a îngăimat perplex călătorul. “Ca să nu poată vorbi şi să pară înţelept”, a lămurit împăratul. “Şi pentru atâta lucru îl plătiţi?”, a mai îndrăznit oaspetele. “Împărăteşte!” a apăsat vorba împăratul, în semn de încheiere
Din când în când, un personaj public ­ beneficiind de marea încredere a electoratului ­, îmi aminteşte prin apariţiile sale televizate, de înţeleptul curţii acelui film: vorbeşte puţin, ezitant şi vag, cu aerul că auditoriul ar trebui să ştie subiectele ­ mereu aceleaşi: inflaţia, criza, politica ţării, a lumii – apoi, enigmatic, dispare o vreme.

L-am cunoscut personal în urmă cu vreo patru ani, la o reuniune oficială vânătorească, urmată de o chermeză. Fusesem invitat acolo exact spre a-l întâlni şi a-i vorbi despre un amplu proiect de educaţie şi cultură ecologică pe care, dacă instituţia publică din subordinea sa l-ar fi susţinut, ar fi adus beneficii serioase şi de durată: cetăţenilor României, lipsiţi de o profundă cultură “pro natura”, precum şi firmei, a cărei imagine, “brenduită” cu ecologie ar fi însemnat viziune, spirit comunitar şi generozitate; oricum, cu totul altceva decât tradiţionala şi olimpiana sa banalitate.

Chermeza, după toate canoanele balcanice – aveam să aflu ulterior că organizatorii se pliaseră în primul rând gusturilor influentului oaspete – fusese asezonată, pe lângă friptane, cârnaţi şi mititei, şi cu lăutari care cântau la ureche şi cu o guristă trupeşă cu decolteu impulsiv. În semn de preţuire pentru elita vânătorimii naţionale, notoriul oaspete adusese din belşug un vin “negru de roşu ce era”, de la propria sa podgorie. Era mândru nevoie mare de el şi ­ trebuie să recunosc ­ avea de ce.

La astfel de întruniri, totul este să prinzi momentul. Fiindcă e destul să ai proasta inspiraţie de a-i vorbi omului despre un subiect grav atunci când el îşi simte inima albastră şi cântă paharului golit, pentru a-ţi ucide, cu propriile mâini şi din faşă iniţiativa. Am “consumat” cu moderaţie, am ascultat gurista, am făcut conversaţie cu vecinii, căutând mereu ­ peste uriaşa masă rotundă – pe chipul personajului, imperceptibilele semne ale unei “uşi deschise”. Îndelungă vreme nu s-au arătat. Nici nu era cum: doi indivizi simpatici, iuţi, joviali şi descurcăreţi ­ amintindu-mi prin fizionomii şi apucături de negustorul de poşirci din filmul Secretul lui Bachus – nu îl slăbeau defel. Îi aduceau lăutarii aproape, îi îndepărtau parcă la comandă, îi turnau în pahar, alergau spre el, ba unul, ba altul cu tipsiile cu bunătăţi. Nişte prieteni – mi-am zis – pesemne camarazi de vânătoare. A fost însă de ajuns să scot din buzunar un aparat fotografic, pentru ca unul dintre inşi să ajungă la mine ca fulgerul şi, pe un ton politicos, dar uşor ameninţător, să îmi sufle la ureche: “Domnul – apăsând cuvântul ca pe un hârleţ ­ nu agreează să fie fotografiat în asemenea momente”. Era clar: tomnaticii flăcăi îi erau mai mult decât prieteni, sub laibăr posedau pesemne şi alte argumente persuasive, iar eu trecusem la mustaţă pe lângă ratarea misiunii.

Totuşi, în cele din urmă, răbdarea mi-a fost răsplătită: lăutarii au tăcut, am fost prezentat şi, vreme de peste o jumătate de ceas, i-am vorbit. M-a ascultat cu atenţie, subiectul îi părea original, util şi de anvergură. A mai întrebat, am lămurit, apoi a decis: “Da, îl vom pune în operă. Instituţia noastră chiar are nevoie de asta. Vă rog să îmi trimiteţi proiectul detaliat în scris la cabinet. M-aţi convins”. Zis şi făcut.

Săptămâni la rând m-am interesat telefonic de soarta corespondenţei. Amabilă, secretara mi-a confirmat parvenirea documentelor. Mai apoi, ba ea, ba consilierul personal, m-au asigurat că se află pe masa destinatarului şi că voi primi un răspuns scris, instituţia fiind una publică. După vreo cinci luni, o cerere de audienţă mi-a fost refuzată pe motiv de criză. A urmat o alta, cu acelaşi rezultat. De la o vreme telefoanele mele s-au rărit şi în cele din urmă am renunţat.

În primăvara anului următor, o ştire stranie m-a făcut să tresar: instituţia cu pricina obţinuse un profit de 1,1 miliarde de euro, virase impozitele la stat şi din “rest” îşi achiziţionase 14 maşini de teren a câte 90.000 de euro bucata. Iar purtătorul de cuvânt declarase cu seninătate că dacă nu ar fi cheltuit astfel aceşti bani, ar fi fost obligaţi să îi distrugă.

Related Posts

One Response “Apă de ploaie… în gură”

  1. Don7ony says:

    De cine este semnata povestea S.F?

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss