C O N T R A P R O P A G A N D Ă

APĂ DE PLOAIE… ÎN GURA LUI ISĂRESCU

APA-DE-PLOAIE1Din ecranizarea unui basm rusesc – film sovietic, adus cu „caravana” prin ’59, în satul copilăriei mele – am reţinut o scenă memorabilă. Împăratul, la curtea căruia se întâmplau fascinante aventuri, avea mereu în dreapta sa, înveşmântat în straie aurite, un individ cu faţă senină care, din când în când, lua câte o gură de lichid dintr-un ulcior împodobit. După o vreme o înghiţea şi, brusc panicat, sorbea neîntârziat alta, luminându-se la loc. Un nou-venit la curte l-a întrebat pe monarh: „Cine este cel ce şade de-a dreapta ta?” „El este înţeleptul curţii”, i-a răspuns acesta. „Şi din ce licoare minunată se înfruptă mereu?” a întrebat oaspetele. „În ulcior e doar apă chioară. Dar nu o bea de sete, ci o înghite târziu, atunci când nu mai rezistă. Datoria lui e să o ţină în gură cât mai mult”, a rostit tronul. „Şi de ce face asta?” a îngăimat perplex călătorul. „Ca să nu poată vorbi şi să pară înţelept”, a lămurit împăratul. „Şi pentru atâta lucru îl plătiţi?” a mai îndrăznit oaspetele. „Împărăteşte!” a apăsat vorba suveranul, în semn de încheiere.

Din când în când, cel mai cunoscut bancher „naţional”– beneficiind de marea încredere a electoratului –, îmi aminteşte prin apariţiile sale televizate de înţeleptul curţii acelui film. Vorbeşte puţin, ezitant şi vag, cu aerul că auditoriul ar trebui să ştie subiectele, mereu aceleaşi: inflaţia, criza, politica ţării, a lumii, apoi, enigmatic, dispare o vreme.

L-am cunoscut personal în urmă cu vreo patru ani, la o reuniune oficială vânătorească, urmată de o chermeză. Fusesem invitat acolo tocmai spre a-l întâlni şi a-i vorbi despre un amplu proiect de educaţie şi cultură ecologică pe care, dacă banca publică din subordinea sa l-ar fi susţinut, ar fi adus beneficii serioase şi de durată: cetăţenilor României, lipsiţi de o profundă cultură „pro natura”, precum şi instituţiei, a cărei imagine, „branduită” cu ecologie ar fi însemnat viziune, spirit comunitar şi generozitate; oricum, cu totul altceva decât tradiţionala şi olimpiana sa banalitate.

Chermeza, după toate canoanele balcanice – aveam să aflu că vânătorii se pliaseră în primul rând gusturilor influentului oaspete, deopotrivă preşedinte al asociaţiei cinegetice organizatoare – fusese asezonată, pe lângă friptane, cârnaţi şi mititei, şi cu lăutari care cântau la ureche şi o guristă trupeşă cu decolteu impulsiv. În semn de preţuire pentru elita vânătorimii, notoriul oaspete adusese din belşug un vin „negru de roşu ce era”, de la propria sa podgorie de la Drăgăşani. Era mândru nevoie mare de licoare şi, trebuie să recunosc, avea de ce.

La astfel de întruniri, totul este să prinzi momentul. Fiindcă e destul să ai proasta inspiraţie de a-i vorbi omului despre un subiect grav atunci când el îşi simte inima albastră şi cântă paharului golit, pentru a-ţi ucide, cu propriile mâini şi din faşă, iniţiativa. Am „consumat” cu moderaţie, am ascultat gurista, am făcut conversaţie cu vecinii, căutând mereu pe chipul personajului imperceptibilele semne ale unei „uşi deschise”. Îndelungă vreme nu s-au arătat. Nici nu era cum: doi indivizi simpatici, iuţi, joviali şi descurcăreţi – amintindu-mi prin fizionomii şi apucături de negustorul de poşirci din filmul Secretul lui Bachus – nu îl slăbeau defel. Îi aduceau lăutarii aproape, îi îndepărtau parcă la comandă, îi turnau în pahar, alergau spre el, ba unul, ba altul cu tipsiile cu bunătăţi. Nişte prieteni – mi-am zis – pesemne camarazi de vânătoare. A fost însă de ajuns să scot din buzunar un aparat fotografic, pentru ca unul dintre inşi să ajungă la mine ca fulgerul şi, pe un ton politicos, dar uşor ameninţător, să îmi sufle la ureche : „Domnul guvernator – apăsând cuvântul „domnul” ca pe un hârleţ – nu agreează să fie fotografiat în asemenea momente”. Era clar: tomnaticii flăcăi îi erau mai mult decât prieteni, sub laibăr posedau pesemne şi alte argumente persuasive, iar eu trecusem la mustaţă pe lângă ratarea misiunii.

Totuşi, în cele din urmă, răbdarea mi-a fost răsplătită: lăutarii au tăcut, am fost prezentat şi, vreme de peste o jumătate de ceas i-am vorbit. M-a ascultat cu atenţie, subiectul îi părea original, util şi de anvergură. A mai întrebat, am lămurit, apoi a decis: „Da, îl vom pune în operă. Instituţia noastră chiar are nevoie de asta. Vă rog să îmi trimiteţi proiectul detaliat în scris la cabinet. M-aţi convins.” Zis şi făcut.

Săptămâni la rând m-am interesat telefonic de soarta corespondenţei. Amabilă, secretara mi-a confirmat parvenirea documentelor. Mai apoi, ba ea, ba consilierul personal – un moşulică insipid şi ubicuu pe micile ecrane – m-au asigurat că se află pe masa destinatarului şi că voi primi un răspuns scris, instituţia fiind una publică. După vreo cinci luni, o cerere de audienţă mi-a fost refuzată pe motiv de criză. A urmat o alta, cu acelaşi rezultat. De la o vreme telefoanele mele s-au rărit şi în cele din urmă am renunţat.

În primăvara anului următor, o ştire stranie m-a făcut să tresar: banca cu pricina obţinuse un profit de 1,1 miliarde de euro, virase impozitele la stat şi din „rest” îşi achiziţionase 14 maşini de teren a câte 90.000 de euro bucata. Iar purtătorul de cuvânt declarase cu seninătate că dacă nu ar fi cheltuit astfel aceşti bani, banca ar fi fost obligată să îi distrugă.

Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.

APA-DE-PLOAIE2

Autor: Nicolae R. Dărămuș

Foto: Nicolae R. Dărămuș

Sursa: Wildlife Romania

NOTĂ:
„Inocenții marii terori” este cel mai nou volum scris de Nicolae R. Dărămuș și apărut la Alexandria Publishing House în 2013. Ecolog, prozator, publicist, desenator şi fotograf de natură, Nicolae Dărămuș a fondat în 1994 Societatea Nordică de Ecologie TUA RES AGITUR (SENTRA), axată pe educaţia „pro natura” prin mijloacele artelor – literatură, fotografie, desen, film – şi pe activităţi de teren (preponderent pe observarea şi dezvăluirea spre public a agresării patrimoniului faunistic şi a habitatului forestier).

Gandește România recomandă INOCENȚII MARII TERORI, o carte scrisă în numele celor care nu se pot apăra, cuvântând în faţa oamenilor.

Related Posts

2 Responses “APĂ DE PLOAIE… ÎN GURA LUI ISĂRESCU”

  1. Rodica Dumitrescu says:

    Domnule Daramus: ati auzit de Dumitriu Gheorghe pensionar silvic, fost coleg de scoala cu dl guvernator care este remunerat sa il consilieze pe dl Isarescu?

  2. Nicolae R. Daramus says:

    Doamna Dumitrescu, nu am auzit. Oricum – fara sa stiu ce hram poarta domnul cu pricina – efectele unei bune consilieri pro natura nu se observa pe guvernator…

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss