Anul trecut, de Craciun, Scriitorul Dorin Tudoran ne făcea cadou un memorabil text polemic. Era intitulat „Adjectivita epitetică” și îl viza, cu geniu pamfletar, pe neostoitul vânător de titluri și socluri necuvenite, Vladimir Tismăneanu.
Articolul începea astfel: „Așa ar putea fi numită boala prin care propagandistul Vladimir Tismăneanu l-a sufocat pe cercetătorul cu același nume. Când este ocolit de idee, o înlocuiește cu adjective. Când verbul i-a intrat în moarte clinică, îl înlocuiește cu epitete”.
Cu mult înaintea lui Dorin Tudoran, un alt spirit vigilent la metehne stilistice, demascator al impostorilor cu vorba scrisă în limba română, Titu Maiorescu, îl ridiculiza pe „celebrul” Pantazi Ghica pentru beția sa de cuvinte și abundența de adjective menite a ascunde lipsa de fond.
„Dar pe dl Ghica nu-l supăr[…]nțelegerea. În fantezia d-sale cea învăpăiată, adjectivele înoată cu grămada, și d-sa pescuiește când pe unul, când pe altul, și-l aruncă fără alegere în brațele vreunui substantiv. Folosul acestei procedări literare este că poți petrece timpul cu variații asupra aceleiași teme, cu combinări și permut[…]n marginea numărului de cuvinte date.”
Mi-am amintit de autorii citați mai sus cu reflecțiile lor, înrudite, citind ultimul editorial publicat de Andrei Pleșu în Adevărul de ieri (http://adevarul.ro/news/politica/baietii-veseli-1_561a9f3af5eaafab2c8c5d0e/index.html ) și gândindu-mă că, poate, articolul său e un gest parodic. Un mod acid, în stilul casei, de a peria de rugina manierismelor de doi bani, a adjectivelor și epitetelor aruncate de-a valma în frază, exprimările unor închipuiți. Se pare că m-am înșelat. Iată primele trei paragrafe:
„ Nu-mi plac solemnităţile obtuze, stilul ţeapăn, pompa „oficială”. Protocolul poate fi respectat şi fără poze ştaif, fără gesticulaţie teatrală, fără fizionomia împietrită a statuii. Umorul bine dozat e, în politică, dar şi în viaţa curentă, o virtute binevenită, cu incalculabile efecte terapeutice. Sunt gata să accept stilul„informal”, dialogul destins, firescul atitudinii şi al vorbirii.
Cu condiţia să nu devină strategie populistă, idee fixă, prost gust şi proastă creştere. Practica obsesivă a glumiţei, recursul infantil la băşcălie ieftină, relaxarea ostentativă a brăcinarilor poate fi – mai ales în diplomaţie – inoportună, dizgraţioasă, riscantă. Nu te poţi mişca pe scena publică a lumii cum te mişti între mese, la o petrecere privată. Nu e recomandabil să n-ai, ca politician, alt program, decît să fii „simpatic”, „băiat de comitet”, clovn „de gaşcă.
La noi, […], poanta de cartier, pălăvrăgeala „hazoasă”, replica şmecheră sunt pe cît de inadecvate, pe atît de răspîndite. La diferite televiziuni, în discursuri parlamentare, în interviuri, politicienii noştri se întrec în mici ironii ţanţoşe, în fente de circ, în bufonerii de chermeză.”
Domnul Pleșu pare a fi descoperit că substantivele limbii române sunt sterpe, nu pot naște singure sensuri și efecte. Le însoțește, ca pe orbi, cu bastoane albe și câini dresați pentru trecerea străzii.
Să fie vorba, cum spune Dorin Tudoran, de o pană de idei, de verbe intrate în stop cardiac? Sau diagnosticul lui Titu Maiorescu se potrivește mai bine: fantezie învăpăiată, adjective pescuite la grămadă, dintr-un acvariu suprapopulat, și apoi combinate și permutate până la atingerea unui număr tocmit de cuvinte.
Oricum, efectul este unul straniu, mai ales din partea unui estet ca Andrei Pleșu. Ca și cum, într-un magazin de mirodenii, iei câte puțin din toate borcanele pentru a-ți condimenta, de-a valma, mâncarea de pe plită.
Prea mult, prea amețitor, prea nașpa!
Ca să nu mai vorbesc de originalitatea acordului gramatical din formularea „Practica obsesivă a glumiţei, recursul infantil la băşcălie ieftină, relaxarea ostentativă a brăcinarilor poate fi – mai ales în diplomaţie – inoportună, dizgraţioasă, riscantă.” Sună de parcă ai spune: folosirea excesivă a adjectivelor, abuzul de epitete și consumul de alcool metilic poate fi dăunător autorului.
Cât despre „celebrul” Pantazi Ghica, și el, la vremea lui, era un soi de Andrei Pleșu de azi. Scriitor la modă, prolific, critic literar, prezent în lumea bună a epocii, secretar al lui Nicolae Bălcescu, „șef de divizie” în Ministerul de Externe, ctitor de ziare și reviste, editorialist la numeroase gazete, considerat de contemporani un intelectual fin, cu o cultură vastă. Ce mai reține despre el, azi, memoria colectivă? Spusele lui Titu Maiorescu și… cam atât.
Domnul Pleșu, sunt convins, va avea o postumitate mai vizibilă decât Pantazi Ghica. Tocmai de aceea ar trebui să fie extrem de vigilent cu amănuntele legate de luminozitatea acesteia. O relaxare literară prematură, refugierea în comodități discutabile (sociale, politice, ideologice), concesii făcute cantității în detrimentul calității, iată tot atâtea amenințări de umbrire.
Iar cea mai mare amenințare dintre toate este împăcarea cu sinele imperfect. Dacă ajungi să-ți spui „Gata, bătrâne, am făcut și lucruri bune, am mai și feștelit-o, dar acum e timpul reconcilierii. Nu te mai critic, nu mă mai pune in situatii jenante, ce-a fost a fost, pledăm „nevinovat” în fața eternității și redevenim unul, ca la început!”, ești pierdut!
Sinele imperfect nu trebuie lăsat, nicio clipă, să aibă sentimentul îndreptățirii necenzurate. Altfel devenim niște morți în viață.
Sursa: Contele de Saint Germain
Adauga comentariu