Am crezut în….

În copilărie credeam în basme, în tinereţea fără bătrâneţe şi-n viaţa fără de moarte. Credeam în tot ceea ce era în jurul meu şi nu-mi imaginam că-n afara frumosului există şi urâtul, nici pomeneală ! De unde să bănuiesc că lucrurile văzute sunt doar aparenţele unor realităţi bine ascunse ? Creşteam într-o armonie pe care nimeni şi nimic n-ar fi fost în stare s-o ciumpăvească. Cam tot atunci am început să cred în oameni. Mi se păreau dulceaţa pământului şi nu-i suspectam de vreo răutate.

Uşor, uşor, mi-am mutat nădejdile înspre ceruri, înspre Dumnezeu. Deşi Domnul aducea mai degrabă, în plăsmuirea inocentă, cu un pândar aspru, chemat să ne vegheze în fiecare clipă. Orice am fi făcut, El ar fi aflat, nimic nu scăpa privirii Lui severe şi atotcuprinzătoare. Am crescut convins că greşelile sunt notate într-un catastif divin şi că niciodată nu poţi să scapi de pedeapsa Bunului Părinte. Era, oricum, un amestec de teamă şi mister, deloc iubire. Cum să-l iubeşti pe cel sortit să te ţină în vârful biciului, cum ? În plus, nu înţelegeam de ce şi-a lăsat singurul fiu să fie batjocorit şi ucis de nişte ticăloşi. Păi, ce tată e ăla care îşi abandonează odrasla la răscruce de destin ? Vasăzică, amestecul mai conţinea şi ceva hulă, cam agresivă, n-am să vă mint.

Către adolescenţă m-am aşezat în prietenie, în frăţia de cruce. Mi-am crestat pielea şi mi-am amestecat picăturile de sânge cu stropii fraţilor tocmai descoperiţi, jurându-ne loialitate şi camaraderie veşnică. Veşnicia aceea n-a durat cine ştie cât. Păstrez în carne cicatricele toanei, semn al naivităţii de odinioară.

Pe nesimţite, m-am îndrăgostit şi, deodată, n-am mai vrut să cred în altceva. Dar iarăşi m-am înşelat, sentimentele se schimbă iute, sunt trecătoare şi vulnerabile. Şi nici sinceritatea nu e altcumva, apropiaţii te trădează când ţi-e lumea mai dragă.

Rănit şi neînţeles, m-am retras în Paradisul Cărţii. Prin revelaţie am descoperit cuvântul tipărit şi l-am devorat alandala, visând că totul este posibil. Mi-am ţesut o realitate paralelă, asemenea păianjenului, din care ieşeam arar, pentru a le arăta celorlalţi cât sunt de orbi. M-am întors la viaţa pământeană, sătul de solilocviile caraghioase şi pline de mizantropie. Aşa am ajuns să cred în dreptate, în justiţia oamenilor. Culmea, întâmplarea făcuse să semăn întru câtva cu Judecătorul Suprem. Cântăream, cu excesele tinereţii, faptele semenilor şi decideam asupra libertăţii lor. O încercare de a cărei grozăvie nu eram însă conştient pe de-antregul, ca toţi de aceeaşi vârstă, altminteri. Mintea ţi se înfierbântă şi sfârşeşti prin a-ţi închipui că eşti ales să repari imperfecţiunile lumii… Trufie de neiertat !

Habar n-aveam că un filozof al neantului(1) scrisese demult că “Cel care se luptă cu monştrii trebuie să se asigure că nu devine el însuşi un monstru. Căci, atunci când tu priveşti în străfundurile abisului, şi abisul priveşte în străfundurile tale”. Până la glorie n-am zăbovit deloc, aşa că m-am amăgit cu duioasă repetiţie. Degeaba, totuşi, întrucât gloria e mincinoasă şi adună lângă tine roiuri de muşte, nu de albine matcă. După ce faima păleşte, te trezeşti singur şi gol pe dinăuntru.

Era să uit, am crezut şi-n căsnicie, dar mi-am dat seama apoi că sunt în eroare. Păi, de-ar fi să-i respecţi cu sfinţenie preceptele rigide, rişti să ai soarta vieţaşilor. Înconjurat de pereţii igrasioşi ai temniţei şi secătuit în ascunsurile interioare, cu aripile retezate. Or, omul e născut să zboare, să zburde şi să sfideze prejudecăţile, nu să li se supună resemnat.

Am crezut şi-n iubire, la maturitate, nepăsător la spusele luminatului spaniol(2), cum că “Sufletul unui îndrăgostit miroase a cameră de bolnav neaerisit, a atmosferă închisă, alimentată chiar de plămânii ce o vor şi respira”. Cu toate astea, n-am părăsit niciodată “camera” cu pricina, am deschis numai fereastra şi am primenit aerul. Mereu te amăgeşti că poate aerul cel nou nu se va strica şi se va păstra proaspăt de-a pururi.

Cândva, am crezut în România, în patriotism. Nimeni nu m-ar fi convins că nu suntem buricul Universului, Raiul însuşi. Viteji, harnici, curajoşi, talentaţi, cumsecade, primitori, toate harurile fuseseră deşertate aici. M-am lecuit definitiv, febra s-a potolit, şi azi am încă un gust de cocleală în gură. Ţara mea nu mai era regina ţărilor, ci o slujnică în casa altora, umilită şi înjosită…

Deunăzi, urând din adâncul rărunchilor sovietele de la Răsărit, am privit cu speranţă dincolo de Ocean. America s-a ivit ca un paradis al rânduielilor sociale şi politice, visul de aur al omenirii. Pe dracu’, mai târziu am realizat că în spatele sclipiciului propagandistic se lăfăie perfidia şi inechitatea. Căzusem din nou pradă aparenţelor, sedus de lucirea vitrinei, o altă socoteală greşită.

Închei cu un soi de disperare calculată şi rece, împrumutată din zbaterea existenţială a mandarinului surghiunit la Periş(3): “Aş vrea să cred în Dumnezeu şi Isus Christos, dar nu pot. Aş putea fi ateu, dar nu vreau, fiindcă este prea ieftin, este o atitudine metafizică demnă pentru guşaţi. Nu pot crede în mitologia complicată a Bibliei, atent citită, iarăşi şi iarăşi”.

Nefiind nici ateu, nici credincios, ori “guşat”, sunt condamnat aşadar să cred doar în zilele rămase şi în adevărul că, de acum încolo, “aproape toată lumea este mai tânără decât mine”(4), vorba unui columbian de geniu.

(1)Friederich Nietzche
(2)José Ortega Y Gasset
(3)Petre Pandrea
(4) Gabriel Garcia Marquez

Autor: Marian Nazat