C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Alexandru Racu: ”Mai uşor cu crucea pe scări, că e ușor să o invoci, dar mai greu să o duci…”

002Sincer, nu știu cine mă dezgustă mai mult. Cei care, confruntați cu radicalii islamiști și subsecventul eșec al multiculturalismului (criza doar?), pe care îl invocă doamna Ana Blandiana, se concentrează pe patologizarea și combaterea „radicalilor” pro-life autohtoni  sau doamna Ana Blandiana însăși, care se plânge de criza demografică și spirituală prin care trece Europa, în condițiile în care tot ea era cea care afirma că interzicerea avortului de către Ceaușescu a reprezentat “punctul cel mai teribil pe care l-a atins naționalizarea în România” comunistă.

Știu că politica natalistă a unui stat totalitar este o chestiune complet diferită (și evident, strict din punctul de vedere al acestor diferențe, perfect condamnabilă) față de garantarea dreptului la viață din momentul concepției, pe care legislația irlandeză, spre exemplu, încă îl prevede, chiar și după ce căsătoria între persoane de același sex a fost legalizată în Irlanda. Însă la noi subiectul nu se discută cu nuanțele de rigoare, și asta deoarece sub umbrela anticomunismului societății civile își găsesc adăpostul o serie de inovații legislative a căror origine, culmea, comunistă (!), este escamotată. Căci ceea ce i se reproșează lui Ceaușescu este faptul de a fi abrogat un drept care a fost legalizat prima oară de către Uniunea Sovietică, în timpul lui Lenin; la noi a fost legalizat prima oară tot de comuniști; la vremea când l-a abrogat Ceaușescu, nu era prevăzut nicăieri în legislația statelor occidentale; iar Polonia l-a abrogat, la rândul ei, după căderea comunismului.

În orice caz, nu prea înţeleg la ce anume se aştepta doamna Ana Blandiana: ca generalizarea achizițiilor revoluției sexuale șaișoptiste să aducă cu sine o epocă de propășire spirituală și o creștere demografică pe măsură? Eu pot înţelege frica europenilor de terorism, mai ales când este potenţată de diletantismul autorităţilor şi imbecilismul politically correct care a permis dezvoltarea, la vedere, a unor focare de extremism pe teritoriul ţărilor europene; la fel cum pot înţelege fricile unui cuplu confruntat cu o sarcină nedorită, şi cu atât mai mult cele ale unei mame singure aflate într-o astfel de situaţie. Dar hai să distingem totuşi ceea ce e doar omenesc, prea omenesc, de ce e creştinesc, mai ales în condiţiile în care Europa, al cărei presupus creştinism îşi găseşte o apărătoare în persoana Elenei Udrea, a declarat singură, în cadrul celei mai mari manifestaţii din istoria ţării numită cândva „fiica mai mare a Bisericii”, că ea nu (mai) este Creştinătatea, ci este … Charlie.

Comparaţi reacţia opiniei publice franceze şi europene la atentatul de la redacţia revistei Charlie Hebdo, cu reacţia la recenta masacrare a creştinilor din Pakistan, ce a avut loc chiar de Paştele catolic şi protestant. Câţi oameni au mai ieşit acum pe străzi să strige că şi ei sunt creştini, că sunt alături de fraţii lor din Pakistan? Niciunul, în timp ce pentru a face profesiune charlistă de credinţă au ieşit milioane. Şi comparaţi şi reacţia multor neoconi cu crucea-n frunte la fenomenul charlist, cu reacţia la fenomenul imigraţionist. Atâta timp cât avortam, blasfemiam, ne eutanasiam la noi acasă şi bombardam peste mări şi ţări, ne făceam că plouă sau încuviinţam. Ne-am trezit însă că suntem ameninţaţi, în fibra noastră creştină, doar când ne-am simţit ameninţaţi de propria noastră milă creştină, încurajată de Papa de la Roma, faţă de milioanele de amărâţi care fugeau din ţări la a căror distrugere am contribuit şi noi românii, cu trupe.

Altfel spus, din câte se pare, conform logicii de neocon, Europa (creştină?) poate supravieţui, la urma urmei, oricărui abuz de libertate, economică, sexuală sau de alt fel, dar cu siguranţă nu poate supravieţui excesului de compasiune. Nu ştiu cum se face că de acesta din urmă ne temem cel mai mult. Asta poate pentru că, de fapt, ne temem mai mult pentru siguranţa noastră decât pentru sufletele noastre. Dar poate că dacă ne-am teme mai mult de Dumnezeu în diversele aspecte ale vieţii noastre, publice şi private, ne-am teme mai puţin de oameni, inclusiv de oamenii de altă religie care ne cer ajutorul.

Ştiu că problema implică aspecte politice şi instituţionale mult mai complexe, că nu putem să reducem totul la imperative umanitare, şi cu atât mai mult nu poate fi ea rezolvată prin dictate umanitare, altminteri respinse, cu înverşunare, deseori de aceiaşi oameni care susţineau dictatele austeritare. Oricum ar fi, atâta timp cât îl dezgropăm pe Dumnezeu din lipsă de dispozitiv anti-islamic, şi ca pe simplu alibi al fricilor noastre mic-burgheze, tare mă tem că ne mişcăm în orizontul aceleiaşi „culturi a morţii”, de care pomenea un fost papă polonez, tare iubit de societatea civilă anticomunistă, dar citit în conformitate cu principiile spiritualităţii postmoderne de tip „pick and choose”. De aceeaşi „cultură a morţii”, şi de multiplele ei dimensiuni, continuă să vorbească şi Papa Francisc, şi el citit tot după principiile spiritualităţii de tip „pick and choose”.

Or, în acest context, se pune întrebarea: cine este mai autorizat să vorbească în numele Europei şi al Creştinismului? Papa Francisc? Sau GDS-ul? Sau poate că Papa Francisc vorbeşte în numele Creştinismului, iar GDS-ul vorbeşte în numele Europei, două realităţi distincte, din ce în ce mai distincte, ca urmare a opţiunilor europene, pe care, măcar din decenţă, ar trebui să nu le mai amestecăm, asumându-ne în acelaşi timp opţiunile.

Căci altminteri, mesajul Evangheliei este clar. Pe Dumnezeu îl urmezi întru totul şi până la capăt, iar dacă nu eşti în stare s-o faci, măcar nu încerca să-l târăşti în mlaştina unui „oportunism al valorilor”, că mai rău îţi este să fii căldicel decât rece. Iar dacă tot ne place să discutăm despre invaziile barbare, și să-l reimplicăm pe Dumnezeu în istoria noastră, ar trebui să ne aducem aminte că în veacul al V-lea, creștinii îl numeau pe Attila biciul lui Dumnezeu. E drept, creştinii din vremea respectivă mai ştiau şi că, dintr-o „criză spirituală”, nu se iese prin „redescoperirea valorilor spirituale”, ci prin pocăinţă, care este cu totul altceva.

Autor: Alexandru Racu

Sursa: Alexandru Racu

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss