C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Alain de Benoist: ”Tirania transparenței totale s-a alăturat poliției gândirii. Spre o societate a supravegherii.”

alain-de-benoistÎn politică, ,,transparența” pare astăzi să fi devenit o virtute în sine, iar ”informatorii”sunt pe punctul de a deveni niște eroi. Constatăm din nou acest fapt, odată cu scandalul ,,Panama Papers”. Au ei motiv să se simtă mândri?

În timpul primului său Consiliu de miniștri, pe 17 mai 2012, Francois Hollande a adoptat ,,un regulament deontologic” care introducea  ca fiind obligatorie ”datoria guvernului de a fi transparent”. Un an mai târziu, în februarie 2013, proiectul său despre ”însănătoșirea morală a vieții publice”, îi obliga pe miniștri să facă publice averile lor, mai bine spus, să dea informații despre  bunurile materiale, să declare dacă au făcut împrumuturi, dacă au moștenit, deținut acțiuni, atât pe numele lor cât si pe cel al soțiilor acestora etc. De fapt, acest proiect era absolut inutil, în primul rând pentru că nu putea preveni falsul și, apoi, pentru că îi expunea pe cei vizați unei curiozităti nesănătoase, mai mult interesată să cunoască numărul averilor decât originea acestora.

În afară de faptul că integritatea n-a fost niciodată o garanție  a competenței politice, politica nu ar putea, în mod cert,  să se limiteze în urma acestui  fel de demers  la a crede că o conduită morală publică poate fi extinsă la cea privată.

Desigur, multe chestiuni  s-ar cuveni să devină mai transparente, începând cu finanțarea partidelor, activitățile  instituțiilor sau  tranzacțiile economice internaționale. Însă, transparența nu poate viza decât anumite domenii. Care guvern ar accepta, în numele unei transparențe absolute, să dezvăluie secrete de securitate, secrete diplomatice sau de cercetare? Concluzia este că ipocrizia face regula. Un  exemplu concret este acela că în urma dezvăluirilor din scandalul ,,Panama Papers”, avocatul chilian Gonzalo Delaveau, convins că și-a plasat banii într-un cont offshore nedeclarat, a fost obligat să-și dea demisia. Însă, Delaveau era chiar președintele organizației ”Chile Transparente”, ramura chiliană a organizației Transparency International!

De unde vine această idee a ,,transparenței”?

Obsesia pentru transparență se regăsește în filozofia Iluminismului, ce susținea luminarea unghiurilor întunecate pentru a risipi ,,superstițiile unei alte epoci”. De asemenea, are ceva din filozofia protestantismului, în măsura în care a căutat  să  înlăture mediatorii,  în același mod în care Reforma a vrut să elimine reprezentanții ierarhiei clericale, bănuiți că denaturează  legătura dintre credincioși si Dumnezeu. În sfârșit, unul dintre cele mai importante  principii ale ,,societății deschise ”, după cum și-o  imaginează teoreticienii liberali, este că toate informațiile ar trebui, asemeni bunurilor și capitalurilor, să circule liber pentru a fi la îndemâna oricui. Transparența devine astfel un fel de lege supranațională ce poate justifica orice – permițându-i chiar o eliberare de sub autoritatea binelui. După cum spunea Jean Baudrillard: ,,Incontestabil, astăzi, trebuie să te lupti cu toți cei care iți vor binele.”

Transparența nu are, în cele din urmă, o dimensiune cu desăvârșire represivă?

Dorința de a face ca totul să devină vizibil este, de fapt, un efect inseparabil  de dorința de a deține controlul. Așa se face că, nevoia  de a privi  transparența ca pe un ideal social trebuie urmărită din perspectiva mai amplă a unei ,,societăți de sticlă”, unde transparența este garantată în mod clar prin măsuri de control și supraveghere.

Din păcate, oamenii, la rândul lor, contribuie  la acest fenomen prin intermediul Internetului, al telefonului mobil și al rețelelor de ,,socializare”, într-o dezlănțuire narcisistă, care se transformă din ce în ce mai mult în exhibiție. De altfel, plăcerea pentru confesiunile intime, reality show-urile  televizate, arhitectura de sticlă, moda hainelor deocheate, introducerea ”spațiilor deschise” la birou, toate merg în același sens. Voyeurismul si exhibiționismul se întrețin reciproc, în timp ce guvernele înregistrează informațiile. Propriu zis, aici putem vorbi de obscenitate. Iar atunci când nimic nu se cenzurează, vorbim de pornografie. În același mod, expunerea ca în vitrină, obligația de a păstra totul la vedere este tot un fel de pornografie. Identitatea creată pe baza intimității, expunerea  exagerată, nu pot să ducă decât la propria distrugere. Deznodământul acestor acțiuni se poate regăsi în panopticul lui Bentham.*

Jean Lacouture, în ,,Elogiul secretului” (2005), nu a greșit reamintindu-ne că viața noastră socială are nevoie de o oarecare opacitate. În aceeași masură în care discreția este unul dintre atributele libertății, lipsa transparenței este insăși condiția  vieții private.

Granița dintre viața publică și cea privată devenind tot mai  insesizabilă, s-a ajuns la o pătrundere  tot mai agresivă în viața personală, intimă și chiar mai mult decât atât (în Suedia, printr-o  solicitare scrisă, oricine poate să solicite declarația de impozit a vecinului său). Tirania transparenței s-a alăturat poliției gândirii.

În fine, aceeași nevoie de transparență stă, de altfel, la baza obsesiilor juridice care vor să stabilească raporturi sociale până la cele mai mici detalii, odinioară considerate secrete (sau secret de familie) și să plaseze în zona singurelor mecanisme impersonale ceea ce se petrecea în modul cel mai firesc și mai spontan în binecuvântata ”lipsă de transparență” a societăților tradiționale.

Acestea fiind spuse, trebuie să fim realiști: instaurarea unei,, transparențe” absolute este imposibilă într-o societate ce dă semne de canibalizare a  realității și care desființează adevărul  în interesul unei aparențe înșelătoare.

Autor: Alain de Benoist
Sursa: Boulevard VOLTAIRE

Traducerea: Loredana Moroșanu

*NOTA: Jeremy BENTHAM- Fondatorul utilitarismului englez. Lucrarea sa principala este „introducere in principiile de morala si legislatie”, prin care el introduce utilitarismul, afirmind ca scopul final al vietii omului este obtinerea placerii,iar tot cee ce produce placere este util,iar ceea ce nu produce placere este imoral. Morala dupa Bentham este calculul placerilor.El afirma ca nimeni nu poate fi fericit intr-o multime de neferiticiti.Daca societatea e nefericita, aceasta se rasfringe asupra fiecaruia,si invers.Scopul legilor este de a asigura cit mai mare placere pentru un numar cit mai mare de oameni.Bentham urmareste un utilitarism colectiv,el nu face deosebire dintre diferite categorii de placeri, la el e vorba de cantitate si nu de calitate. Aceste idei ale lui Bentham au constituit baza unei profunde critici a societatii ce aspira sa dovedeasca utilitatea credintelor, obiceiurilor si institutiilor existente in timpul sau.El a incercat sa construiasca toata realitatea juridica pe un singur principiu si anume principiul utilitatii. (Sursa: http://alexptb.blogspot.ro/2013/11/utilitarismul-englez.html)

GANDEȘTE RECOMANDĂ!

Singurele cărți traduse în limba română semnate Alain de Benoist (”Pe marginea prăpastiei. Eșecul anunțat al sistemului monetar” și ”Tratatul transatlantic și alte amenințări”) au apărut în Colecția Gândește a editurii Alexandria Publishing House (aprilie 2016). 

Volumele se pot comanda AICI

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss