C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Aflarea în treabă… la români

manipulare-politicaPetre Ţuţea poate să-şi doarmă liniştit somnul de veci, teza de doctorat la care visa, “Aflarea în treabă, ca metodă de lucru la români”, se scrie singură, sub ochii noştri, mai peste tot, dar cu osebire în faptele şchioape ale realităţii politice în care suntem zidiţi.

Pentru a găsi opusul lui “a face treabă”, limba română a inventat sintagma “a te afla în treabă”. În primul caz, o activitate cu rost, menită să rezolve una sau alta din nenumăratele probleme practice ale vieţii omeneşti. La polul opus, un amestec de tîndăleală şi mimare a efortului, încununate fără greş de ratare, lipsă de efect util, pe un fond de risipă masivă a resurselor. Care sunt rădăcinile culturale şi antropologice ale aflării în treabă la români, încă nu ştim, cert este însă că fenomenul, atît de caracteristic şi persistent, stă mărturie pentru două trăsături definitorii ale societăţii noastre. Prima, acceptarea cu largheţe, aproape pe picior de egalitate, în ordinea ontologică şi morală, a utilului şi inutilului, a eficienţei şi ineficienţei, a facerii şi contrafacerii, a autenticului şi a făcăturii. Cea de a doua, dezvoltarea unei sub-culturi sociale care a valorificat şi valorizat strategiile lui “a te afla în treabă”, a răsturnat ordinea firească a valorilor, a creat o fascinaţie pentru viaţa tip “a te afla în treabă”. Cine crede că acestea sunt achiziţii recente ale societăţii noastre, nu are decît să coboare în paginile lui Caragiale; (desigur, există multe alte mărturii în literatura universală, dar… ce să-i faci, am şi eu… slăbiciunile mele!). Insul care vine la Bucureşti, cu petiţia cultivatorilor de prune pentru a bloca votarea “legii monopolului” (băuturilor spirtoase!), după ce camerele şi-au închis de vreo săptămână activitatea, se află, evident, în treabă (“Cam tîrziu…”). Alt intermediar de petiţii, pentru pensii de data aceasta, care nimereşte la oficiul “monopolului statului”, se află şi el în treabă (“Petiţiune”).

Toate personajele “politice” care se perindă, (“Atmosferă încărcată”), la masa paşnicului degustător de bere, pentru a-i explica “cum stau lucrurile” cu manifestaţiunea contra guvernului, se află-n treabă, la modul virulent. În celebra Scrisoare pierdută, în timp ce Zoe, Trahanache, Cetăţeanul Turmentat, Pristanda şi Caţavencu fac să se mişte lucrurile, Farfuridi, Brînzovenescu, Tipătescu sau Dandanache se află doar în treabă, în toată tărăşenia. Moftangiul român, în cele trei variante clasicizate de Caragiale, rromânul, rromânca şi savantul, reprezintă arhetipul aflătorului în treabă, din toate timpurile societăţii noastre.

A te afla în treabă nu este, însă, nici pe departe, un “gest gratuit”. Este, dimpotrivă, o strategie motivată de interes, menită să aducă realizarea lui şi obţinerea beneficiilor aferente. Oamenii se află în treabă pentru a fi vizibili, pentru a capta atenţia, pentru a putea să folosească jocul aparenţelor, pentru a se da drept ceea ce nu sunt, pentru a se bucura, fie şi temporar, de anumite privilegii, pentru a-şi arăta disponibilitatea de a fi folosiţi de cei de la care aşteaptă răsplata instrumentalizării lor. În varianta tragică, domnul K, din Castelul lui Kafka, este modelul universal al celui care îşi scrie destinul, sub greutatea căruia va fi în cele din urmă strivit, împiedicîndu-se exact de muchia care separă teritoriul lui a face treabă de cel al lui a se afla în treabă. A te afla în treabă comportă, în anumite universuri şi conjuncturi sociale, riscuri majore! Nu şi la noi!!

Aceasta este “lupa” prin care vă invit să priviţi şi să analizaţi candidaţii noştri la prezidenţiale. Caracteristica lor comună este aceea că, fără deosebire, toţi se află în treabă. Diferenţa vine doar din motivul care i-a adus aici şi obiectivele pe care le urmăresc din această campanie. Nu are nici un rost să ne mai ocupăm de cei opt-nouă, pentru care candidatura este doar un joc menit să le sporească notorietatea, cu speranţa că o pot valorifica, politic sau altfel, ulterior. Candidaţii de prim plan merită, însă, o privire atentă sub lupa pe care ne-am construit-o. De departe, C.P. Tăriceanu este cel mai uşor de identificat ca unul care se află în treabă. Nu doar pentru că niciodată nu s-a omorît cu vreo treabă, cît pentru faptul că “auto-propunerea” sa pentru cursa prezidenţială are o singură trăsătură, evidentă, oportunismul fripturistic. Tot în categoria oportuniştilor, dar dintr-o specie mai aleasă, se aşază şi candidaturi, mai serioase, cum sunt cele ale Monicăi Macovei şi Teodor Meleşcanu. Amîndoi sunt oameni care, pe scena politică, au arătat că pot să facă treabă, deci nu ar avea nevoie de strategiile tip aflarea în treabă. Cu toate acestea, este evident, nici unul, nici celălalt nu şi-a pregătit din timp demersul candaturii prezidenţiale, nu l-a concretizat decît atunci cînd a fost clar că “favoriţii” de pe partea lor au slăbiciuni atît de mari încît pot pleca la drum şi ei, cu speranţa că cineva a avut grijă să le pună în raniţă “bastonul de mareşal”! Aflarea în treabă a primarului sibian Iohannis este încă şi mai puţin evidentă. Omul nu şi-a căutat-o singur cu lumînarea, ci a fost împins pe traiectoria candidaturii prezidenţiale, de azi pe mîine, de interese şi jocuri politice care învăluie două importante partide, PNL şi PDL, şi respectiva lor fuziune. Lucrurile se clarifică, în schimb, atunci cînd privim personajul ca atare, dincolo şi dincoace de hainele lui politice. Cu siguranţă e bun de ceva, la ceva, poate să facă ceva, poate o fi bun şi de pus la rană, dar de fiecare dată cînd deschide gura să ne spună ceva devine tot mai evident că tot ce ar putea să facă la Cotroceni este să se afle în treabă. Prea nu ştie şi nu înţelege nimic din temele mari ale politicii de stat, internaţionale şi de securitate! Oricîtă bună voinţă ar avea şi oricît l-am credita cu putere de învăţare, nu i-ar ajunge un mandat să se califice la locul de muncă, iar de erori majore la Cotroceni este ultimul lucru de care noi şi România avem nevoie în vremurile care sunt şi care vin. Sindromul aflării în treabă, la V. Ponta, s-a manifestat prematur, încă din fazele în care PSD-ul abia începuse să caute alternativă la sprijinirea necondiţionată a lui C. Antonescu. Reticenţa, lipsa de aplomb, acea privire înapoi, speriată, către cei care-l împingeau de la spate către prăpastie nu au putut fi acoperite de fastul, de cea mai pură extracţie mao-istă, a “lansării oficiale” a candidaturii sale prezidenţiale. Este clar că V. Ponta ştie ceva ce “susţinătorii” lui de la vîrful PSD nu ştiu, pe care nu vrea şi nu poate să-l mărturisească, ceva care-i spune că, în ciuda avantajelor masive ale procentelor din sondajele electorale, nu este el cel pus pe treabă, ci doar se află, ca şi alţii, în treabă. Poate că acum, mai mult decît în urmă cu cîteva luni, a început să-i placă gîndul că s-ar putea să iasă! Din motive diferite de Iohannis, însă, după instalarea la Cotroceni, este clar că nici lui nu i se va da de treabă, ci doar prilejul să se afle în treabă, o vreme!

Singura şi adevărata necunoscută a acestor alegeri prezidenţiale rămîne ceea ce va face electorul român: va vota pus să facă o treabă, adică pentru a face posibil un proiect politic la care să contribuie şi “actorul” de la Cotroceni sau doar ca să se afle în treabă, aşa cum, din nefericire, s-a întîmplat în mult prea multe cazuri.

Autor: Cornel Codita

Sursa:  Bursa.ro

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss